Debutul lui Andrei Dósa (n. 1985) a atras, pe drept cuvînt, atenţia comentatorilor care urmăresc şi filtrează critic „noile intrări“ în clasamentele poeziei tinere autohtone. Absolvent de Studii Economice, dar şi al unui masterat în… Litere la Braşov, fostul membru al clubului de scriere creatoare „Lumina de avarie“ face, într-adevăr, diferenţa printr-o sinteză – foarte personală – a sensibilităţii (post?)douămiiste şi printr-o intensitate interioară neobişnuită, de voltaj psihic deopotrivă comprimat şi exploziv. Într-o cronică altminteri excelentă, Alex. Goldiş consideră că apariţia în speţă vine pe fondul unei „crize de debuturi semnificative din ultimii ani“.

Cred, dimpotrivă, că ultimii ani au adus în poezia noastră o serie semnificativă (chiar dacă nu neapărat inflaţionară) de nume notabile, cu formule foarte diverse: de la Vlad Moldovan la m. duţescu, de la val chimic la Bogdan Lipcanu, de la redebutatul Ionuţ Chiva la Iulia Militaru şi de la prea puţin comentatul Laurenţiu Ion la Medeea Iancu, în condiţiile în care cîteva edituri dinamice, unele proaspăt intrate pe piaţă, şi-au făcut un adevărat program din publicarea şi promovarea noii poezii. Însă senzaţia că Dósa face, lejer, diferenţa faţă de cei mai mulţi dintre colegii săi de generaţie am avut-o şi eu citindu-i acest prim volum, cu un titlu desprins din Epistola Sfîntului Apostol Pavel către Corinteni (ultimul text al cărţii, lung prozopoem eponim şi definitoriu, ţine să-şi sublinieze, cam prea apăsat, sursa biblică în final: „şi sîntem din nou la începutul poveştii apostolul pavel îşi înmoaie pana în cerneală şi începe să scrie cu o limbă de foc deasupra capului scrisoarea către corinteni“).

Ceea ce atrage imediat atenţia e precizia reţinută şi tensionată: a orchestraţiei de ansamblu, a tăieturii versurilor, a reglajului ritmic, a acordului între banalul cotidian şi un imag