Andrei Pleşu, Faţă către faţă. Întîlniri şi portrete,

Humanitas, 2011, 300 pag.

După uşurinţa cu care scoate efecte estetice din cuvinte banale, Andrei Pleşu e un iremediabil stilist. Şi la mijloc nu e doar cadenţa sigură, de zbaturi lovind apa lexicului în tactul unei urechi muzicale, cît mai ales logica ce roteşte zbaturile.

Pleşu scrie în claruri directe, fără obscurităţi de expresie şi fără prudenţe evazive, şi ar fi o eroare să-i punem talentul numai pe seama predestinării de gene. Înainte de a fi retor cu instinct prozodic, Pleşu e dialectician, adică spirit şcolit la palestra cu răsuciri speculative: arta antonimelor şi sinonimelor, alături de paradoxuri iscate din alăturarea contrariilor, urmate de alternarea identităţilor şi diferenţelor sugerate de o temă. Din acest motiv, savoarea lui Pleşu nu vine atît din suculenţa unor vorbe cu miez, cît din anticiparea unor distincţii cu sens, intuirea schemelor avînd întîietate faţă de expresia menită a le surprinde. La Andrei Pleşu mreaja estetică stă pe o proptea logică, ceea ce confirmă indirect regula că, fără o gimnastică a minţii de ordin filosofic, literaţii sunt condamnaţi la acadele semantice pe bază de metafore facile.

De aceea nu i-am înţeles niciodată pe cei care îl citesc în „Dilema veche” ca să se amuze subtil în contul isteţimii lui rafinate, jubilînd în marginea unor poante trîntite la capătul unui paragraf înaripat. A-l privi pe Andrei Pleşu ca pe un rapsod înzestrat cu diblă şi glagore, a cărui facondă reuşeşte să dea de pămînt cu ipochimenii zilei e un mod sigur de a-i nesocoti valoarea. Ce contează la Pleşu nu sînt tresăririle histrionice ce descind inteligenţa-i sofisticată, ci retorica de nuanţe ce porneşte din ea. Pe Pleşu îl citeşti că să-ţi verifici spiritul, punîndu-l în faţa unor formule la care deseori ai certitudinea că singur nu poţi aj