Adevarul ca si unele animale au inteligenta, sentimente si multe alte calitati sufletesti, asemenea oamenilor, nu mai poate fi tagaduit. Voi demonstra aceasta afirmatie in randurile ce urmeaza.
Cu ceva timp in urma, in partea de nord a satului Haiesti, din comuna Sacelu, jud. Gorj, a aparut un caine vagabond. Un caine negru, cu parul lins, bine implinit, dovada ca nu a trait rau, zvelt si in buna masura prietenos. El si-a stabilit resedinta in gradina cu vie a vecinului de la nord de mine. Latra ziua, dar mai ales noaptea, la trecatori, dar si la alti caini vagabonzi, cu care facea, uneori, simpatice partide de lupte, el iesind intotdeauna victorios. Aveam pe atunci, le am si acum, doua cateluse castrate, care isi petreceau viata, ca si in prezent, in curtea de langa casa.
Auzind intr-o zi catelusele mele facand scandal, m-am dus sa vad ce s-a intamplat. Cine credeti ca venise sa le manance hrana? Tocmai vagabondul proaspat pripasit in sat! Cred ca a sarit gardul, care nu era prea inalt, si se ospata cu pofta din vasele cateluselor. Cu greu am reusit sa-l izgonesc.
Cu timpul, cainele incepuse insa sa slabeasca si gasindu-l din nou la vasele cateluselor, mi-a fost mila de el si i-am pus mancare. S-a servit, pana cand, asa cum se spune in popor, a facut burta ca de vitel sarac. Am stat pe un scaunel sa-l urmaresc. Nu lasa catelusele sa se apropie de teama ca va ramane flamand. Dupa ce s-a saturat, s-a asezat pe labe. Ne uitam unul la altul, eu chemandu-l cutu-cutu, el dand din coada. S-a tarat pe burta pana la scaunul meu, a pus botul pe genunchii mei, l-am mangaiat, el a inceput sa-mi linga mana dand din coada a multumire. Am considerat comportamentul lui ca pe un gest de multumire, pentru ca l-am hranit pe saturate. A plecat la domiciliul lui. Intr-o dimineata, pe cand lucram prin curte, am auzit-o pe vecina cu gradina discutand cu o alta femeie
