Zoltán Rostás este sociolog, profesor la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, autor al unui mare număr de cărţi de istorie orală. Cele mai multe dintre volumele din ultimii ani, scoase în colaborare cu mai tineri specialişti, tind să aprofundeze o temă devenită un fel de domeniu al cărui „proprietar exclusiv“ pare să fie. Este vorba despre sociologia interbelică şi despre cel mai important reprezentant român al acesteia, Dimitrie Gusti. Un dialog despre importanţa apariţiei, la Editura Curtea Veche, a cărţii lui Antonio Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între legionarism şi carlism.

Domnule Zoltán Rostás, tot citind cărţi – editate, coordonate, supervizate de dvs. – referitoare toate, direct sau indirect, la Dimitrie Gusti şi la Şcoala Gusti, mi s-a trezit o bănuială: Gusti nu e pentru dvs. numai un sociolog, un savant, un militant social insuficient cunoscut, ci şi un model cu care vă identificaţi. Am dreptate şi, dacă da, în ce măsură? Ce vă place şi ce nu la Dimitrie Gusti?

Îmi pare rău că trebuie să vă contrazic de la început. În primul rînd, nu Gusti şi Şcoala Gusti m-au interesat la începutul începutului, ci o sociologie aplicată pe trecut, adică istoria socială, mai ales istoria socială bucureşteană. Atunci cînd, în 1980, am „descoperit“ istoria orală şi istoria socială, am fost fascinat de posibilităţile acestei istorii alternative încă nepracticate la noi. Aproape întîmplător – deşi nu chiar în mod neprevăzut –, am început să mă gîndesc şi să fac interviuri cu reprezentanţii Şcolii sociologice de la Bucureşti. Dar nu în ideea de a corecta ceva, ci pur şi simplu pentru a face un alt tip de istorie a Şcolii. Adică nu pe linia teoriei sociologice, ci a vieţii sociologului, a practicii cotidiene a sociologului, a implicării sociologului în viaţa publică începînd din anii ’20, pe urmă