Încă din 1860, când Jacob Burckhardt a definit individualismul ca o caracteristică esenţială a Renaşterii italiene, evoluţia modului şi formelor de reprezentare a conştiinţei de sine în artă a rămas un subiect fascinant pentru noi.

O recapitulare a schimbărilor survenite în portretul italian din secolul al XV-lea, a modului în care ilustrarea cu acurateţe a trăsăturilor individuale – fizice şi, mai târziu, de caracter – şi-a făcut treptat loc în reprezentarea chipurilor timpului, constituie subiectul unei superbe manifestări pe care Metropolitan-ul şi muzeele berlineze au organizat-o împreună. „Portretul renascentist de la Donatello la Bellini” reuneşte peste 150 de lucrări din cele mai importante colecţii europene şi americane – picturi, desene, sculpturi, monede de bronz –, demonstrând atât lărgirea cercului modelelor, de la capete încoronate la simpli burghezi înstăriţi, cât şi transformări semnificative de stil.

Accentul pus de artiştii din Quattrocento pe acele proprietăţi care făceau memorabilă o anume fizionomie nu a însemnat o copiere exactă a realităţii. Dacă detalii – costume, bijuterii, arme – care ilustrau poziţia modelului în societate erau redate cu maximă fidelitate, linia şi culoarea chipurilor erau mereu modificate pentru a corespunde idealurilor timpului care asociau, de exemplu, puritatea femeii cu un păr blond şi un ten deschis… Rolul preponderent atribuit femeii sau prezenţa peisajului din fundal sunt atribute neobişnuite ale unui dublu portret de Fra Filippo Lippi. Chipul miresei nu este însă pictat după natură. Fruntea boltită, părul blond, sprâncenele arcuite sau gura mică corespund unei definiţii a frumuseţii feminine dintr- un poem de Petrarca... Când Pisanello compune, în desene şi medalii, profilul lui Filippo Maria Visconti, artistul face toate eforturile să diminueze diformitatea sa fizică făcând în acelaşi