Pe 20 ianuarie 1942, într-o suburbie elegantă a Berlinului, la Wansee, s-a născut una dintre cele mai sinistre măsuri din istoria lumii. Cîteva căpetenii ale regimului nazist – funcţionari de rang înalt ai partidului, reprezentanţi ai Ministerului de Externe şi ai Serviciilor Speciale veniţi la o întrunire secretă – au hotărît exterminarea evreilor din Europa şi din teritoriile ocupate din Nordul Africii. Aşa s-a ajuns la ceea ce germanii au numit Endlosung, Soluţia Finală, care a dus la grozăvia Holocaustului. Milioane de oameni nevinovaţi au fost strămutaţi şi apoi ucişi în faimoasele lăgăre de concentrare, cu sinistrele lor camere de gazare, pentru a „purifica“ (Judenfrei) Germania şi restul Europei de cei consideraţi, de propaganda naţional-socialistă, Untermensch (suboameni). Abia după victoria Forţelor Aliate şi terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial (s-a ştiut exact) şi după Procesul de la Nürnberg (s-a condamnat ferm) ceea ce numim, de atunci, crime imprescriptibile împotriva umanităţii. În Germania acestor zile, s-a comemorat această teribilă filă de istorie europeană. Profităm de acest prilej pentru a atrage atenţia aupra cîtorva cărţi recent apărute în România, ce ating acest subiect dramatic.

Aşa ajungem la o lucrare ce aparţine unui ziarist francez, Antoine Vitkine. Volumul Mein Kampf. Istoria unei cărţi (Editura Vremea, 2011, traducere de Silvia Colfescu) este o atentă şi bine documentată trecere în revistă a destinului unei cărţi prin care Adolf Hitler îşi expune ideile rasiste, xenofobe şi antisemite, fantasmele lui ideologico-politice prin care se va ajunge la rinocerizarea poporului german şi la camerele de gazare, în care vor pieri milioane de oameni. Nu se pun în discuţie ideile lui Hitler, ci destinul unei cărţi care a produs enorm de multe victime.

Am aflat, astfel, despre succesul ei în Germania interbelică, dar şi