O dată la două, trei săptămîni, Elvira visa o fetiţă de vreo zece ani care venea cu un ciocan de jucărie şi o pocnea în creştet, pentru a-i sparge ţeasta şi a-i citi acolo viitorul. Era, cu alte cuvinte, un spiriduş care oficia un fel de haruspiciu, numai că, în loc de măruntaiele vreunei păsări, se folosea de creierul Elvirei.

Cînd se întîmpla asta, ca să glumesc, îi spuneam soţiei mele că s-ar putea să nu-i vină ciclul. Ea însă era convinsă că e un semn rău prevestitor şi că urmează să moară cineva apropiat. Hai să fim serioşi! Cam asta era replica mea finală. După aceea, cîteva zile la rînd, Elvira citea cu înfrigurare anunţurile de decese din ziarul local, pînă cînd găsea numele vreunei persoane cît de cît cunoscute, o rudă mai îndepărtată, cumnata vreunui coleg de serviciu, vreun controversat om de afaceri băcăuan sau măcar vreun funcţionar de la administraţia financiară. Abia cînd dădea, în sfîrşit, de ferparul pe care-l căutase cu atîta rîvnă, se liniştea întrucîtva şi, pentru a-şi recăpăta pe deplin liniştea sufletească, făcea o plăcintă sau măcar nişte clătite cu gem, din care dădea de pomană vecinei noastre, doamna Cîrlan. Restul le mîncam eu, fără niciun fel de sentiment. N-am înţeles niciodată moartea şi nu-mi pasă de ea. Din acest motiv, soţia mea crede că sunt insensibil. Nu reuşesc să pricep cum cineva care pînă adineauri vorbea, se mişca, emitea tot felul de pretenţii şi poate avea chiar şi unele sentimente, tace dintr-odată şi nu mai vrea nimic. Bănuiesc că, pe undeva, trebuie să fie o păcăleală. Sau, cum spunea odată Bazil, omul este ceva care mai întîi nu este, după aceea este şi după aceea iar nu este.

Cu cîteva zile înainte de nenorocirea cu tipul cocoţat pe stîlp, Elvira avusese din nou visul care o tulbura atît de tare şi, deşi răsfoise apoi ziarele cu toată tenacitatea de care era uneori capabilă, nu găsise nici un anun