De când îmi aduc eu aminte, românii au avut atitudini extreme faţă de conducătorii lor. Foarte rar atitudinea şi comentariile au fost moderate, foarte rar un om aflat în fruntea ţării a fost apreciat în timpul mandatului său. Sau dacă asta s-a întâmplat o perioadă de timp, românii şi-au schimbat repede părerea şi, în general, aceasta s-a mutat la extreme.
Nu pot să înţeleg cum de suntem aşa de exigenţi şi nimic nu ne place.
Altfel, pare că nu prea este bine să ajungi Preşedinte. Te chinui în campanie, îţi iei şi obligaţii pe care nu reuşeşti să le onorezi. Trăieşti în tensiune, eşti ocupat tot timpul. Plăcerea nemăsurată de a fi adulat, mai ales de către cei din imediata apropiere, este de scurtă sau de lungă durată şi, până la urmă, tot acolo se ajunge. Ţi se scormoneşte viaţa personală, toată familia ta este întoarsă pe toate părţile. Fapte adevărate şi grave se amestecă. Apar şi poveşti imaginare. Acelea te dor cel mai tare. La ce bun să mai fii Preşedinte?
Voi da câteva exemple, evocând momente din istoria mai mult sau mai puţin recentă şi am să scriu numai ce am trăit, fără discernământ.
În jurul datei de 20 martie 1965, am fost şi eu la catafalcul unde era depus Gheoghe Gheorghiu Dej. Am stat ore întregi la coadă printre oameni care plângeau. Lumea vorbea frumos despre cel care murise. Tot felul de oameni se găseau în mulţime. De la pionieri (cum eram şi eu )la pensionari. În anii următori, după ce Nicolae Ceauşescu devenise conducătorul României, am auzit numai lucruri urâte despre Gheorghe Gheorghiu Dej. Beţiv, afemeiat, reprezentant dur şi abuziv al proletariatului moscovit... Copil fiind, Ceauşescu nu mi-a atras atenţia în mod deosebit. Până în ziua de 21 august 1968, când a ţinut un miting, în faţa Comitetului Central, acuzând în termeni duri invadarea Cehoslovaciei de către URSS. Toată lumea bună de pe Planet