- Social - nr. 940 / 28 Ianuarie, 2012 In zbaterea mea pe taramul cartii ca filon de intelegere a lumii, am avut ocazia sa-l cunosc, din carti si nu numai, pe Nicolae Baciut, poetul muresean intelenit din pruncie, prin obarsia radacinilor neamului sau, in al lui univers crepuscular, Chintelnic, nasaudean la origine, imas prunciei si al stramosilor lui, ca, apoi, luand drumurile dezbararii, ca o aripa intinsa spre destelenire, sa-si afle menirea si rostul in a-si raspunde atator intrebari launtrice, prin chiar intrebarile puse, pana cand "Chemarea strabunilor nu mai inseamna nimic,/ca nu mai are amintiri/Ca nimeni nu se mai teme de poeme” (Imblanzitorul de poeme). "Pana cand sangele meu/ devine fotografie,/pana cand tu/ o sa-mi fi rama” (Zi de nastere). Ultima carte aparuta - "Cincizeci si cinci” – aflam, dupa cum ne destainuie poetul, nu facea parte din planurile lui, doar ca a constatat cat de nebanuit de repede trec ghirlandele clipelor, trecandu-si pe rabojul vremurilor si al sufletului cei cincizeci si cinci de ani incorsetati in crezul in care "Valurile inimilor noastre/te-nchid in litere/ care-au uitat de plumb/ in ultimul cuvant/ pe care-l stiu/pe care l-au pierdut/in spalt /dupa o noapte alba fara tine/ in ultimul cuvant/pana un alt,/asemenea lui/ se-nchide-n carte/ca-ntr-o alta moarte” (Alta moarte). Desigur, ritmul alert pe care si-l mentine in scris, poetul fiind un ochi de veghere asupra cetatii, ne reliefeaza zbaterea lui ca om de litere mai inainte de toate, asezandu-se, inca de pe acum, pe piedestalul valorilor literare. Un destin asumat, pe care si-l intuieste oricare slefuitor de cuvant. Intr-un poem din tinerete, poetul Baciut isi intemeia crezul in puterea scrisului: "Scriu pentru ca sa uit, sa ma pot despovara de prezent, sa dau dupa puterile mele duratei cotidiene incarcatura sacra, scriu sa ramana ceva in urma, dar si sa doresc sa traiesc ziua