În 1989, odată cu căderea regimului comunist, descopeream, timizi, ce e aceea libertate. Încetul cu încetul, am învățat să ne spunem părerea despre cei care ne conduceam, să vorbim liberi la telefon sau față în față, să ne exprimăm așa cum vrem oricunde vrem. Evident că nu toți, și evident că nu mereu, pentru că societatea noastră n-a fost niciodată extrem de liberă, din cauza reminiscențelor comuniste ale celor care ne-au condus și încă ne conduc. Numai că, spre ghinionul nostru, al românilor, n-am avut prea mult timp bucuria de a fi total liberi. Am avut mai multe runde de alegeri libere, al căror rezultat este însă din ce în ce mai rar decis de voința liberă a majorității și din ce în ce mai des stabilit de mita electorală sau de amenințările politrucilor de orice culoare politică, demni păstrători ai tradiției comuniste în materie.
Am reușit, încetul cu încetul, să ieșim din țară, ba chiar, odată cu intrarea în Uniunea Europeană, putem merge liberi unde vrem și putem munci unde poftim. Teoretic, pentru că practic, criza economică și așa-numita luptă contra terorismului ne limitează economic și chiar fizic mișcările. Iar dacă mai pui la socoteală naționalismul crescut al tot mai multor guverne, combinat cu înclinația spre infracționalitate a unora dintre compatrioții noștri, observi că atât libertatea de mișcare, cât și cea de a munci, sunt serios limitate. Și că veni vorba despre muncă, nici în țara noastră nu mai putem găsi așa de ușor loc de muncă, chiar dacă însăși Constituția îți garantează dreptul la muncă. Aceeași lege fundamentală îți garantează și alte libertăți, pe care, în mod real, nu le mai ai. Nu mai ai nici libertatea de a merge pe orice stradă oricând vrei tu, din pricina câinilor vagabonzi, care sunt, în multe zone din România, mai periculoși decât infractorii obișnuiți. După cum libertatea de merge cu mașina este și ea limitată, economic, de
