O glumă proastă spune că un nou-născut minte atunci când zice prima oară: „tata!”. Minciunile ne urmăresc din fragedă copilărie. E o boală sau o parte a vieții noastre?

Minciunile ne urmăresc din fragedă copilărie. E o boală sau o parte a vieții noastre? Prima oară te mint părinții. Urmează poveștile, minciuni frumoase. Apoi, minciuna cu Moș Crăciun. Întreaga literatură e plină de invenții: Pinochio, baronul Munchausen sau autohtonul Păcală. La școală minți tu. Încerci să păcălești profesorii. Acasă, îi minți pe părinți când iei o notă mică.

Mai târziu, îți minți nevasta sau soțul, după caz. La maturitate, te mint politicienii. Când ești bolnav, apropiații te mint că ți-e bine și tu, la rândul tău, îi îmbărbătezi pe alții. Tot cu o minciună. Unii sunt mincinoși patologici, diagnosticați! Născociri vinovate sau nevinovate! Minciuna te urmărește de când te naști până mori! Adevărul e că se întâmplă să ne mințim singuri.

„Trombonul”, esența societății!

Nu poți să înțelegi ce e o minciună dacă nu admiți că realitatea e de două feluri. Una care există indiferent de ce percepi ca om, de existența ta și a doua e imaginea pe care ți-o oferă creierul despre ce se întâmplă în afara lui, despre care mintea îți spune, convingător: „Acesta e adevărul!”. Așa vezi, auzi, miroși, pipăi, atâta e de cald sau de aspru. „Creierul e un organ limitat. Pentru el există o lume a obiectelor pe care o percepe prin cele cinci simțuri. Apoi există o lume abstractă, a numelor de obiecte, a cuvântului! Aici creierul are un vocabular de nume de obiecte pe care îl îmbogățește de când te naști, până mori. Unii rămân la: „mama, tata, buba!” Prin asta, paradoxal, sunt greu de mințit.

Minciunile pot fi despre simțuri, ce pot fi înșelate. Cel mai adesea sunt cuvinte ce nu mai denumesc aceleași obiective mintale pentru cel ce le rostește și cel care le aude”, spune Gabriel Dia