Greu de imaginat trei realităţi atât de apropiate şi totuşi atât de diferite. Pantelleria, cu agricultura sa eroică, Favignana, pescuit şi – astăzi – turism, Mozia, istorie şi sare. Singura constantă – vinul. Primul gând când am ajuns la Pantelleria a fost „oamenii aceştia scot vin din piatră seacă”. Da, dar piatra dă vinului energia vulcanilor, arşiţa Soarelui înzeceşte dulceaţa bobului, vântul răcoreşte ciorchinii şi umezeşte pământul însetat. Condiţiile naturale vitrege se transformă în tot atâtea elemente pozitive care duc la caracterizarea vinului, îi conferă elementul care astăzi, când industria trage produsele la xerox, lipseşte din ce în ce mai mult: o personalitate marcată. Vinul sicilian se recunoaşte. O sticlă de „Passito di Pantelleria” este un fel de ilustrată poştală lichidă în care se vede imaginea locului unde s-a născut.
În Sicilia, cultivarea viţei are tradiţie şi istorie veche. Până nu demult însă, vinurile siciliene, considerate ca fiind prea tari, se foloseau mai ales pentru a „tăia” vinurile mai anemice de pe alte meleaguri, pentru a le adăuga forţă şi culoare.
Astăzi asistăm la o schimbare spectaculoasă de strategie, care pune pe primul loc calitatea în locul cantităţii. Cui se datorează acest schimb de direcţie? Pe de o parte noile dispoziţii UE, pe de alta parte, cred, unui schimb de mentalitate. Generaţia proaspăt sosită e şcolită, umblată, ştie ce se cere în lume şi ţine cu dinţii să „reuşească”, să îmbunătăţească, să diversifice, să ducă mult mai departe ceea ce ce au început taţii şi bunicii. Oamenii de acum, la fel de îndrăgostiţi de pământul lor ca şi strămoşii, trepidează să câştige pariul pe care astăzi îl fac cu ei înşişi.
În anul 2000, producţia de vin a Siciliei, de pe cele 134.000 hectare cultivate cu viţă-de-vie a fost de peste 7 milioane de hectolitri (nota: 1 hl = 100 l). În 2010, suprafaţa a scăzut c
