Cuibarit intre nametii zapezii, Iasiul zacea intr-o liniste adanca. Oamenii se aratau arareori pe ulite, zgribuliti, dandu-si binte incetisor cand se intalneau.

Dupa Sarbatorile iernii, a venit sec gerul din vremea Bobotezei. A mai fulguit marunt, dupa o saptamana in care a nins sanatos, iar troienele au ajuns cat casa. La sanie, copiii ieseau tarziu, pe inserat, imbracati cu haine vechi si flendurite, ramase de la cei mai mari. Cu caciulile de oaie pe ochi si opincile incaltate pe dos, legate in fuga, isi dadeau drumul la vale pe doua, trei lemne puse-n curmezis, cotigind cu greu printre troienele inghetate.

Inalt, gras, greoi, cu o palarie mare pe cap, purtand in mana un bat gros si cioturos, imbracat in paltonului lui de seiac, Creanga cobora din Sararie spre centrul targului. Era omul care se afla pretutindeni: la congrese, in cercurile literare, printre batausii de la alegeri, la sarbatorile nationale. Ii erau pe plac paradele militare, pentru ca acolo venea armata cu fanfara si se lumina la fata cand vedea cum defileaza soldatii, tunurile, cavaleria, cu steagurile care trecusera prin razboi.

Intr-o seara, prin 1874, un nou venit intra la Junimea. Cu figura congestionata, purtand cu stangacie hainele, stergandu-si la fiecare cinci minute sudoarea de pe frunte cu o batista mare, nou-venitul nu era altul decat Ion Creanga.

Pe vremea aceea era diacon la o biserica. Dar lui Creanga nu-i prea placea popia, de aceea purta palarie in loc de potcap, umbla la teatru, impusca ciorile de pe cupola bisericii manastirii Golia, lucruri care au adus mania arhiepiscopala. Asa s-a facut ca a fost raspopit de mitropolitul Calinic. A urmat o perioada grea pentru Creanga.

In aceasta situatie, fostul diacon s-a dus la generalul Tell, pe atunci Ministru de Culte si Instructie Publica, rugandu-l sa-l numeasca institutor. "Ce,