Din 1997, de când şi-a pierdut copilul, Eliza Pâslaru n-a mai ieşit din curte. Îl tot ducea la spital, iar doctorii i-au zis că are SIDA. Femeia simplă din Tortomanu, Dobrogea, n-a prea înţeles ea ce înseamnă. Şi nici copilului n-a ştiut ce să-i spună. După moartea lui Adrian, mama a rămas doar cu gândurile: \"După gândurile astea nu mai vine nimic. Să-mi fi venit măcar un răspuns şi careva să-mi zică unde mi-a plecat copilul”.
În ziua cununiei civile s-au trezit amândoi la crăpatul zorilor: afară, satul Tortomanu dormea egal şi liniştit. Eliza Pâslaru şi bărbatu’-său, Gheorghe, s-au îmbrăcat cu ce-aveau mai frumos şi au ieşit la şoseaua de Siliştea, să găsească o maşină. Nu trecea nimic, nu umblau nici câinii. Eliza reţinea că la orele “punct 8” îi aştepta domnul primar să le citească drepturile de însurăţei: erau nevoiţi să ajungă repede, pe urmă avea el, edilul, nişte urgenţe, că aşa-s primarii ăştia, merg tot timpul mai iute decât prostimea şi-n urma lor parcă nu rămâne nimic. “De la viteză au ei treaba asta”, glumea câteodată Gheorghe la cârciuma din margine a lui Dragoş, când se vorbea despre primari şi era încălzit de ţuica puturoasă de-acolo.
Nunta din şosea
Gheorghe era tractorist, se pricepea la viteze, dar în ziua aceea, în ziua cununiei lor civile, n-a fost chip să ajungă mai repede la Siliştea, acolo unde se afla pe-atunci şi primăria comunei Tortomanu. Au luat-o amândoi pe şoseaua pustie, preţ de vreo şapte kilometri: ea, micuţă şi greoaie (era gravidă, îl purta pe Adrian în burtă), el- înalt şi ţeapăn.
Apăreau ca două puncte pe panglica umedă a şoselei şi-n jurul lor plesneau mugurii florilor, din sudoarea obosită a unei primăveri prelungite. Cei doi Pâslaru s-au dus întins la primărie, le-a citit primarul ceva dintr-un caiet şi s-au întors acasă tot pe jos. Au făcut puţină petrecere şi s-au culcat: intraseră în viaţă pe furiş. Avea