(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 69, februarie 2012)

"Imaginaţi-vă un pumn de oameni înfăşuraţi în pergamente şi atlazuri pe măsura oaselor / avizi de existenţă individuală şi afirmînd cuvinte care sînt lucrări ca ale mîinilor / lucrări istovitoare cum au fost din totdeauna cele ale poeţilor adevăraţi / lucrări-cuvinte despre spaime din haosul acestui secol sfărîmat / închipuiţi-vă un pumn de oameni în glasul cărora există presimţirea poeziei noului mileniu / îl voi numi pe unul dintre cei mai buni: Dan Stanciu Şi sper din toată inima să fi rostit un adevăr numindu-l" - aşa prezenta Gellu Naum pe 18 ianuarie 1990 volumul de debut al lui Dan Stanciu. Despre confirmarea unor asemenea adevăruri, despre joc, ironie şi înţelesurile de azi ale suprarealismului l-am întrebat din nou pe Dan Stanciu şi, în cele din urmă, a răspuns.

Trei poeţi la mia de cămile

S-a spus că eşti un discipol al lui Gellu Naum, deşi poemele tale urmează mai degrabă altă poetică - oricum, altă cale. Te consideri, aşa cum spun unii critici, un "continuator al suprarealismului în linia Naum"?

Din fericire, nu se spun multe despre mine, m-am ferit de asta. (Dacă mergi într-o zi la malul apei, ca să constaţi ce a mai curs, nu va trece un sfert de ceas şi ai să vezi un autor faimos în valuri, dînd voiniceşte din braţe şi din gură, într-un şuvoi de comentarii care îl duce la vale. Nu sînt eu ăla şi nu-l înţeleg de ce s-a vrut acolo, nu era mai bine dincoace, unde e linişte?) Dintre puţinele care s-au zis, în scris, despre cel care îţi vorbeşte (fireşte, tot în scris), chestia aia că aş fi un discipol al lui Gellu Naum e groasă rău. Poeţii n-au discipoli, fiindcă sînt - prin definiţie şi definitiv - certaţi cu disciplina. Unul care-i poet nu vine din neamul bovinelor, să-l poţi aşeza într-un staul (ca vaca) şi să-i extragi din uger o găleată de urmaşi. Ugerul unui poet e lact