(apărut în Dilemateca, anul VII, nr. 69, februarie 2012)
Recitind de curînd Lacrimi şi sfinţi de Cioran (o carte căreia i s-a făcut, la apariţie, în 1937, un infam proces de impietate, aşa cum aminteşte Marta Petreu*), am căzut peste următorul concis aforism: Singurul argument împotriva nemuririi este plictiseala. Din aceasta pleacă de altfel toate negaţiunile vieţii, toate probele defavorabile existenţei. Formularea este dificilă, chiar neclară. Nu mi-a fost greu totuşi să înţeleg ce vrea să spună Cioran, fiindcă gîndirea lui se întîlneşte aici cu o preocupare mai veche a vieţii mele. Am ajuns, în anumite împrejurări, să încerc să-mi reprezint cum ar arăta viaţa nefericitului care ar fi atins de sinistra aripă a nemuririi. Cum să mai trăieşti, la capătul unui ciclu, cînd viaţa ţi-a oferit toată panoplia ei de fericiri şi de nenorociri, de exaltări şi de mizerii? Cînd totul devine previzibil, cînd sentimentul de surpriză nu mai există, cînd ai încetat să-ţi faci iluzii asupra oamenilor? Mai rămîne ceva pentru care să merite să trăieşti? - Aş putea spune că da! Este posibilitatea de-a mai simţi plăcerea. Dar nu aşa se petrec lucrurile în viaţa reală: bătrîneţea, tovarăşa nedespărţită a timpului, aduce o scădere a capacităţii de-a te bucura, de a trăi plăcerea. Simţurile se tocesc. Alimentele nu mai au gust, vederea se întunecă, sunetele muzicii se estompează.
În ce condiţii existau nemuritorii, zei ai Olimpului? - Nu numai viaţa lor era perpetuă, ci şi tinereţea. Zeii erau omnipotenţi, omniscienţi... dar rămîneau posedaţi de toate pasiunile umane (prin perpetuare, prin eternizarea lor, pasiunile omeneşti devin zeieşti). Trupul zeilor fiind pe deplin şi veşnic integru, zeii se puteau bucura de viaţă, puteau să-şi facă iluzii, nu erau stăpîniţi de morbul scepticismului cenuşiu al vîrstei înaintate. De la masa lor în permanenţă aşternută se auzea rîsul zei
