Le priveam feţele: ce feţe! Le studiam privirile: vidul betonat. Le măsuram din ochi trupurile şi citeam limbajul neascuns al acestora.
El, imens, cu profil de vier castrat, cu ochi mici lăcrimând salivă şi şunci de Ignat sub bărbie. Un munte de slănină din ceafă până la pubis, lesne de ghicit sub hainele ca puse cu furca pe o căpiţă. Prototipul şefului de consiliu judeţean. Ea, o banală mânuitoare de mop şi andrele, crezându-se – ca orice proastă – frumoasă şi deşteaptă. Alt prototip: cel al tupeistei numite ministru, pro-
pulsate politic graţie nurilor săi plăvani, de un alt tupeist de bodegă, ajuns ceva mai sus.
Toate îmi induceau o singură şi tristă concluzie: doi humanoizi, obezul Fleică şi femela Bucă Blondă, decideau soarta Bucegilor. Faptul că cele două fiinţe politice ajunseseră să hotărască mai mult şi altceva decât numărul ouălor dintr-o omletă personală, mă umpluse de greaţă la adresa democraţiei şi – de ce nu aş mărturisi-o? – la adresa unei populaţii vegetale. În ţara mea, România, era posibil aşa ceva. Îmi era clar: aplicată de către şi pe nevertebraţi, libertatea şi democraţia îşi pierduseră aici orice virtute.
Le ascultasem şi vorbele, fiindcă humanoizii cu pricina – oricât vi s-ar părea de imposibil –, cuvântează. Fireşte, nu avusesem eu pretenţia de a auzi din gura lor discursuri cu farmecul angajat al lui Hubert Reeves, al unui Al Gore, Neagu Djuvara sau Florin Constantiniu. Nu mă aşteptasem nici la memorabile şi profunde originalităţi de limbaj, trădând obsesia vreunui ideal. Nici măcar nu crezusem că vor citi sau rosti pe dinafară cuvântări făurite de propriile capete. Cam ştiam la ce să mă aştept... Da, dar nici chiar aşa! Fiindcă, dacă bâiguiala lor frenetică mă frapase prin ceva, acest ceva fusese amestecul de relaxare şi siguranţă – propriu mitocanilor entuziaşti care umblă pe stradă cu şliţul descheiat – că pot fac
