Srdjan Luchin, 25 ani, povesteşte începutul său agitat de fotbalist, explică experienţa stranie trăită la Feyenoord şi descrie senzaţia celui de pe gazon cînd în tribune sînt 50.000 de suflete. Internaţionalul dinamovist îşi aminteşte ce i-a spus "Regele" cînd l-a luat la prima echipă a Timişoarei. Şi transmite fanilor "naţionalei" un mesaj de reconciliere cu reprezentativa: "Plutim cînd veniţi să ne încurajaţi!"
- Srdjan, cum e pentru un puşti să plece de acasă la 14 ani şi să nu ştie dacă va ajunge vreodată fotbalist?
- Un pas greu! Am început la Liceul Sportiv din Timişoara, unde m-a remarcat impresarul Mircea Petescu. Avea o şcoală de fotbal lîngă Piteşti şi m-a dus acolo, împreună cu alţi cinci colegi. Atunci am început să dau piept cu greutăţile vieţii şi asta m-a ajutat să mă maturizez mai repede. Nu mi-a fost uşor să plec de lîngă familie!
"Parcă eram daţi pe faţă cu cremă de ghete!"
- Dar îmi închipui că veneau să te vadă destul de des mama, tata, sora?
- Sigur, dar în acea perioadă m-am apropiat parcă şi mai mult de ai mei. Cu cît eşti mai departe, cu atît îţi vine să ţii mai mult legătura cu cei dragi. Am învăţat atunci cum să-mi port de grijă şi am înţeles că niciodată nu trebuie să uiţi de unde ai plecat! Dacă faci greşeala asta, te pierzi uşor, uşor, fără să-ţi dai seama.
- Ai jucat cîteva sezoane în ligile inferioare, a doua, a treia, la Satu Mare. Viaţă grea la talpa fotbalului, nu?
- Îmi aduc aminte că am debutat acolo contra unui fotbalist adevărat. Primul meu duel a fost cu Băban, timişorean de-ai mei, care juca la Hunedoara la final de carieră. A însemnat o experienţă plăcută, chiar dacă am pierdut net confruntarea cu el. Şi încă o chestie tare s-a întîmplat cînd am jucat pe un teren ciudat, chiar în apropierea unei mine. La final, eram toţi negri din cap pînă în picioare, nu se ma
