Miercuri, 1 februarie, în cadrul colecţiei Biblioteca pentru Toţi, Jurnalul Naţional vă oferă “Mihai Eminescu – Poezii”, volumul 147

Toată lumea crede că îl ştie, pentru că se învaţă la şcoală, este subiect de extemporal şi bacalaureat. Toată lumea ştie că este cel mai mare poet român, din toate timpurile.

Este al nostru, al tuturor, aşa cum îl ştim dintr-o operă uriaşă, patru fotografii, sute de studii critice, câteva statui şi câteva biografii (re)inventate. Este nume de străzi, bulevarde şi festivaluri, este în manualele şcolare, este romantic, patriot, iniţiat, este clişeu şi loc comun, este Luceafărul poeziei româneşti. Este sculptat în piatră şi în bronz.

Este nemuritor. ,,Odă în metru antic”, ,,Epigonii”, ,,Scrisoarea a IIIa”, ,,Împărat şi proletar”, ,,Floare albastră”, ,,Atât de fragedă”, ,,Luceafărul” sunt doar câteva titluri de poezii emblematice, de care toată lumea a auzit la şcoală, pentru că au fost subiect de teză sau extemporal.

Obligativitatea de a-i învăţa versurile pe de rost, ca şi aplauzele festive la diverse ceremonii care îi poartă numele ne-au îndepărtat de profunzimea, altitudinea, geniul poeziei eminesciene. Demersul didactic ,,Iubirea şi natura în poezia lui Eminescu” sau memorarea comentariului literar al poemului ,,Luceafărul” au dat frisoane adolescenţilor, fie ei şi îndrăgostiţi.

Dansul pe ritmuri impuse a neantizat ideea de zbor. În orice caz, orice (fost) elev ştie să spună câte ceva despre Eminescu.

Aproape orice copil întrebat: ,,Tu eşti Mircea?” va răspunde: ,,Da-mpărate!”. Aproape orice vârstnic ştie romanţa ,,Sara pe deal”. Aproape toţi ştim că a iubit-o foarte mult pe Veronica Micle şi că tot ce a scris, a lăsat tuturor, celor din ţara lui Eminescu.

Ştia filozofie, astronomie, matematică, fizică şi uneori, vorbea codrilor, mării, lunii. Viaţa sa pământeană a fost întoarsă pe dos şi îndesat