Dacă adori tenisul şi nu crezi în Dumnezeu, se poate să devii credincios după ce ai văzut setul decisiv al "meciului - măcel" Nole - Rafa.
Mărturisesc că am ţinut cu Djokovic. Dincolo de respectul imens şi simpatia pe care le nutresc faţă de jucătorul şi omul Nadal, îl voiam pedepsit pentru felul în care l-a învins pe Federer în semifinală - cu un antijoc de anduranţă, bazat pe retrimiteri exasperante de mingi în terenul advers, pe băgatul de beţe în roatele maşinăriei fine de tenis marca RF.
Şi momentul a venit. După un prim set confuz, câştigat de Nadal la limită, Djokovic mărşăluieşte în seturile 2 şi 3, ajungând să conducă şi în setul 4 cu 4-3 şi 40-0: trei mingi de break, practic trei mingi de meci. După ce ghemul acela s-a sfârşit, mi-am amintit ce mi-a spus odată Ion Ţiriac: nu trebuie să te gândeşti niciodată că ai trei mingi de meci, pentru că ai, de fapt, de trei ori minge de meci. Ajuns cu cuţitul la gât, Nadal lasă ţăcăneala şi explodează în fiecare dintre cele trei puncte cu servicii şi forehanduri nimicitoare. Agăţându-se de orice minge cu nişte rictusuri satanice pe faţa lui de băiat bun, reuşeşte să împingă în tie-break un meci ca şi pierdut. Şi acolo Djokovic ajunge la 5-3. Din nou, Satanadal, cu icnete şi contorsiuni de groază, egalează şi câştigă, inuman, setul.
Mă ia durerea de cap, dar uit de ea pentru că la începutul setului 5 mi se strânge inima. Deşi e 2-2, Nole se aşează tot mai greu la minge, începe să "înoate" prin aer, loveşte tare la disperare sau pune o scurtă nepregătită pentru că schimbul de mingi îl sufocă. S-a trecut de 5 ore de joc. Djokovic e livid. După un raliu de vreo 30 de schimburi, trimite mingea câţiva metri în aut şi se prăbuşeşte dezarticulat la pământ. Părea o fiinţă umană prinsă fără scăpare în căngile de stânga şi de rever ale unui monstru transformer.
Satanadal are 4-2, serveşte şi ajunge la mi
