În ce dictatură s-a pomenit ca «dictatorul»“ să fie înjurat, de dimineaţa până seara, la colţul străzii sau pe micile ecrane?
Una dintre marotele mulţimilor ieşite să protesteze în ultimele zile, indiferent de motivaţiile fiecărui manifestant, este aceea că trăim într-o dictatură. Că Traian Băsescu şi ai lui trebuie să plece nu pentru că ar fi proşti, hoţi, nesimţiţi sau mincinoşi. Ci pentru că se comportă ca nişte tirani. Una, două, cum întorci capul, nu auzi decât „Jos dictatorul!" Ai zice că ne-am întors în timp, în urmă cu 22 de ani, când românii răcneau, cu mic, cu mare, acelaşi slogan.
Sigur, se vor găsi destule voci care să-mi explice, mai mult sau mai puţin argumentat, de ce actualul conducător nu-i cu nimic mai prejos (ori, ca să fiu precis, mai presus) decât „odiosul" de odinioară. Ba chiar că România e mai asuprită acum, în regimul Băsescu, decât în cea mai neagră perioadă a lui Ceauşescu. Şi că ea nu este o democraţie în adevăratul sens al cuvântului, cel etimologic, de „putere a poporului". Întrucât, nu-i aşa, „clica portocalie" taie şi spânzură! Dacă te uiţi în gura Opoziţiei sau a celor mai exaltaţi protestatari, ţi se face părul măciucă. Se vorbeşte despre „poliţie politică", represiune sau opresiune, cu uşurinţa cu care vorbim despre starea vremii. Încât pare că societatea românească de azi e desprinsă din scrierile lui Orwell, nu ale lui Nenea Iancu.
Se poate discuta la nesfârşit pe tema „dictaturii" lui Băsescu. Şi putem cădea de acord asupra câtorva puncte. De exemplu, că preşedintele nostru are mai degrabă apucături despotice decât diplomatice. Dar ce vă aşteptaţi de la un fost marinar care visează să conducă ţara ca pe un vapor? Accept şi principala critică adusă cabinetului Boc. Anume că guvernarea prin ordonanţe de urgenţă ne îndepărtează de sistemul democratic, în accepţiunea clasică, apropiindu-ne în schimb de cel auto
