Într-o epistolă pe care am primit-o zilele trecute, un prieten îmi scria că, astăzi, nu mai știm să ne iubim. Că am uitat ce este iubirea. Nu mai știm ce este bucuria. Nu mai avem timp nici de iertare. Atâtea rele și necazuri ni se ivesc în cale, că nu mai avem timp nici să ne bucurăm de bucuria copiilor. Ne-a cuprins tristețea, lacrimile ni se agață de gene, ura dintre români a intrat în prelungiri… Într-adevăr, suntem mințiți zi de zi și uităm să ne mai iubim. Ne este teamă să ne mai iubim. Ne este greu să spunem că mai suntem români. Viața ne este încleștată în gheare de împrumut! Prietenul meu s-a întors în țară după ani buni de pribegie prin Europa. Pe unde a umblat și pe unde a muncit, n-a agonisit mare avere. Abia și-a întreținut nevasta și cei trei copii. Averea sa i-a rămas în pământul străbun aflat din jos de Dunăre până dincolo de arcul carpatic, dintre Marea cea Mare și țara cu nume de Basarabi.
Averea sa, pe care o declară, public, este ROMÂNIA: «Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară? Am fost plecat vreo șapte ani pe-afară; Azi am venit şi-o caut cu ardoare, Dar n-o găsesc şi-n suflet rău mă doare. O caut peste tot, am fost şi-n sate, Ogoare plâng în buruieni lăsate, Înspre păduri, potecile uitate M-au rătăcit într-un pustiu de cioate. Acasă, poarta nu e zăvorâtă, Căci mama tot mai iese şi se uită; Atâta dor i-a mai rămas pe lume, Feciorii să-i mai strige iar pe nume. Moşneagul iese-n cale şi-o întreabă: „Vine?” „La anul, cred! Acu-i la treabă, La noi în ţară-i multă sărăcie. Ştiu ei, că de-or veni, la ce să vie?!” Spuneţi-mi, n-aţi văzut cumva o ţară Cântată de poeţi odinioară, Cu ochi de cer şi plină de verdeaţă? Am fost şi-am căutat-o şi la piaţă. Acolo nu era, de bună seamă, Că prea o înjurau unii de mamă; Harbuzul, pătrunjelul, biata prună, Erau culese, parcă, de pe Lună! Chiar, voi nu aţi văzut cumva o ţară, Călcată în picioare şi murdară? Ce a
