Aparut în Dilema, nr.364, 4 februarie 2000, în dosarul "Naţionalismul cel de toate zilele"

Secolul al XIX-lea este secolul naţionalităţilor. De fapt, după definiţia lui Gellner, naţiunea e o creaţie specifică a perioadei industriale. Dar, cum întreg procesul de constituire a României s-a creat - vorba lui Lovinescu - prin imitaţie din afară, şi acest segment e, la origine, un împrumut. Fapt este că, la mijlocul celui de al XIX-lea secol, paşoptiştii, cei care aduc din afară întreaga ideologie a modernităţii, transportă cu sine, din străinătate (mai ales Franţa), unde îşi făcuseră studiile, ideea de naţiune. Aceştia, paşoptiştii, caută şi găsesc elemente identitare specifice, le propun şi le proclamă, creînd o nouă ideologie. E cea naţională sau, cum îi spuneau ei, naţionalistă. Aceasta e un alt nume pentru ideea de patriotism, pe care ştiu să o propage în mediile intelectuale, totdeauna elitare în materie de ideologie. Şi, treptat, ideea îşi face loc şi se impune, prin argumente şi studii de etnologie şi de folclor, prin evocarea unor personalităţi simbolice din trecutul naţional (vezi studiul lui N. Bălcescu despre Mihai Viteazul - "Istoria lui Mihai Voievod Viteazul"). De adăugat faptul că acest tip de naţionalism (patriotism) se conciliază bine (caz rar) cu ideea de democraţie. Naţionalismul lor e auroral şi în Proclamaţia de la Islaz a revoluţionarilor munteni (o primă tentativă constituţională) ca şi în Dorinţele partidei moldovene (redactată de Kogălniceanu) se prevede necesitatea împămîntenirii (încetăţenirii) evreilor, ca şi soluţionarea problemei ţărăneşti prin împroprietărire. Naţionalismul (patriotismul) acesta de început n-avea nimic resentimentar şovin.

Dar, destul de repede, în trei-patru decenii, iniţialul spirit identitar naţional cumpănit capătă înfăţişări extremiste şi o apăsată trăsătură xenofobă. Dovadă e, printre altele, faptul că