Dintre cele şaizeci şi trei de clauze incluse în Magna Carta Libertatum doar trei mai au astăzi putere de lege, dar în această troikă de supravieţuitoare se află şi aceea care îmi pare a fi chintesenţa morală şi juridică a documentului ce devenea, la 15 iunie 1215, soluţia unei crize politice majore din Anglia medievală. Este clauza cu numărul 40:
“Nulli vendemus, nulli negabimus aut differemus rectum aut justiciam.”//“To no one will we sell, to no one we will deny or delay, right or justice.”
Acceptând să semneze acest document şi făcând astfel un contract cu baronii, un rege abuziv, cunoscut şi ca Ioan-fără-de-Ţară, întemeia, fără să-şi dorească, ceva mai mult decât o ţară. Nu a fost nevoie decât să se respingă verbelor a vinde, a refuza şi a amâna dreptul de a-şi face înainte cu totul de cap, pentru a se aşterne temelia instituţiei devenite şi recunoscute apoi drept statul de drept – The Rule of Law.
A fost John Plantagenetul un rege slab? Da.
Au fost baronii nişte altruişti, gata să apere drepturile individuale ale tuturor sau doar hotărâţi să-şi vadă propriile interese puse la adăpost de abuzurile regelui? Puţin mai contează astăzi. Nu conteză foarte mult nici opinia istoricului care propunea ca traducerea titlului din latină în engleză să nu fie The Great Chart of Liberties, ci The Long List of Privileges. Fireşte, “privilegiile nobilimii pe spinarea statului”, cum reaminteşte Winston S. Churchill în a sa A History of The English-Speaking People.
Ce contează este că în contractul între rege şi baroni a fost îngăduită şi sămânţa drepturilor individuale. A încolţit şi s-a dovedit un soi de miraculoasă ”iarbă a fiarelor”: a dinamitat (nu dintr-o dată, ci peste timp) instituţia abuzului absolut. Restul a urmat. Nu ”de la sine”, nu ”în chip absolut”, dar a venit.
© 2012 – All rights reserved by hrvatski-vajnik.hr
Ce contează,
