Pornesc de la două întrebări legitime puse în ultimele zile în legătură cu protestele din Piaţa Universităţii. Una îi aparţine lui Florin Flueraş care se întreba de ce refuză media să preia şi pancarte precum cele scrise de el şi de prietenii lui:

Într-una din zile un om de televiziune ne-a spus să plecăm din cadru pentru că mesajul nostru “e foarte mișto, dar crede-mă, oamenii nu-l inteleg” (mesajul era “noi suntem sfârșitul lumii voastre FMI, RMGC, BCE, FED, Guverne, Jandarmerie, BOR).

O altă întrebare vine din partea matematicianului Liviu Ornea (aici) care se întreba unde vede Rogozanu anti-sistemul şi anti-capitalismul de care vorbeşte la televizor. Omul a fost în piaţă şi a văzut alt tip de mesaje. Mai ales anti-Băsescu, dar nu anti-sistem. Aşa cum, compară el, mesajele din 89 erau mai mult anti-Ceauşescu, decît anti-comunism. Asa şi acum: Jos Basescu e mai mult decît jos sistemul.

Aparent, Ornea şi Flueraş se bat cap în cap. Unul se plînge că anti-sistemul nu se vede deşi există, altul spune că nu există deşi i se spune contrariul. Ei sînt expresia celei mai profunde contradicţii în piaţă. Dar şi al unei unităţi de acolo. Unul vrea să se vadă ce există. Altuia nu-i vine să creadă pînă nu vede clar articulat ceva ce nu poate fi la început aşa de clar şi articulat. Starea de “indignare” e încă în logica negocierii democratice, nu e violentă.

Tot insist asupra momentului iniţial de declanşare a revoltei. Domnul Arafat a fost terfelit de preşedinte. De acord, a contat mult momentul. Dar a contat şi critica anti-privatizare a lui Arafat. Cineva cu maximă credibilitate din establishment a ieşit şi a spus că e împotriva privatizării. România, ca şi mainstreamul politic în toată jumătatea noastră de lume a avut aceleaşi obsesii în ultimele două decenii. Refrenul hegemonic a fost contrazis. Ceva important s-a rupt. Numai că e încă undeva în p