Într-o dimineaţă geroasă, la o oră matinală, în drumul meu spre serviciu, am întâlnit o tânără, care se grăbea să deschidă magazinul de pâine, la care era angajată. Aflată în starea de frică indusă de ultimele două agresiuni fizice, violenţe comise de un bărbat asupra femeilor, în spaţiul public, tânăra s-a bucurat să mă aibă tovarăş de drum şi s-a mirat de faptul că nu o cunoşteam, deşi cumpăram de obicei pâine graham de la magazinul unde vindea ea. Când a venit vorba despre banii pe care îi câştigă, s-a arătat nemulţumită de leafa de doar şase sute de lei pe care o primea, dar a continuat resemnată recunoscând că era bine şi aşa. Într-o localitate urbană cu şaisprezece, şaptesprezece mii de locuitori, mai mult de jumătate sunt femei şi jumătate dintre ele sunt membre ale unor familii tinere sau în evoluţie ale căror niveluri de trai depind de fiecare bănuţ adus în casă. Nu toate femeile au slujbe bine plătite. Unele lucrează pe lefuri şi mai mici de şase sute de lei, în condiţii mult mai grele sau mai stresante. Toate se bucură că au o carte de muncă şi o ocupaţie, deşi nu o dată li se citeşte pe chip starea de nefericire. În doar douăzeci de ani egalitatea de şanse dintre bărbaţi şi femei a fost desfiinţată. Societatea civilă a trecut de partea politicii, mărginindu-se să sprijine o dată la patru ani venirea opoziţiei la putere. Direct sau indirect patronii au făcut acelaşi lucru şi chiar dacă au investit sau nu în schimbare, nu s-au sfiit să-i execute pe angajaţi, diminuându-le leafa. Acum dau vina pe criză, însă, în ciuda aşteptărilor criza nu va trece în următorii douăzeci de ani. Populaţia va învăţa să îşi reducă zilnic consumul şi va cheltui mai puţin. Va afla că actuala opoziţie nu are nici o soluţie de ieşire din criză, pentru că ţara noastră este mult prea mică pentru o criză atât de mare. Dacă se va cumpăra mai puţină pâine, fata de la magazin va pri