Joi, 19 ianuarie, la Centrul Comunitar Evreiesc din Bucureşti a avut loc loc un colocviu de evocare a vieţii, operei şi personalităţii intelectualului Leon Volovici.

Nu mă pot lăuda, spre părerea mea de rău, că l-am cunoscut bine pe Leon Volovici. Ne-am întâlnit târziu, abia în 2007, cu prilejul comemorării a 65 de ani a Pogromului de la Iaşi, şi de-atunci ne-am văzut doar de câteva ori. Dar, în clipa în care am început să vorbim, am simţit o simpatie extraordinară faţă de el (şi speram ca şi reciproca să fie adevărată). Ascultând însă mărturiile celor care au participat pe 19 ianuarie la simpozionul comemorativ organizat de Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România (CSIER) şi Federaţia Comunităţilor Evreilor din România, mi-am dat seama că nu am fost o privilegiată. A avut sentimente de colegialitate, simpatie şi prietenie faţă de multă lume, tineri sau mai puţin tineri, cu care s-a întâlnit, a colaborat sau i-a îndrumat.

Leon a avut un curaj extraordinar. A plecat în Israel la o vârstă la care puţini s-ar fi încumetat şi chiar dacă nu era analfabet în ebraică, nici nu era pus la punct cu ea în aşa măsură încât să-şi poată exercita în Israel profesia de istoric şi critic literar român. Dar nu s-a lăsat. „S-a încadrat în noua comunitate, a depăşit handicapul necunoaşterii limbii, a lucrat mai întâi la Yad Vaşem, la secţia poloneză, apoi la Universitatea Ebraică din Ierusalim, specializându-se în probleme ale antisemitismului şi Holocaustului“, a spus profesorul Paul Cornea.

„A avut o şansă, dar pentru a izbuti era nevoie de calităţile lui – agilitate intelectuală, hărnicie, tenacitate, spirit critic – şi de sufletul lui sensibil, cald, plin de umor, sincer şi deschis. Era un om care avea cultul prieteniei şi o mare doză de înţelepciune. Ştia să-l asculte pe celălalt şi să dea un sfat.“ Poate de aceea a şi fost supranumit „rabin at