De unde să ia naştere o cultură politică de fond la aceia pentru care Internetul e zeu, televizorul drog, iar cartea şi cultura generală mofturi?

În ultimii ani, am constatat şi am deplâns destul de des apolitismul tot mai marcat al societăţii româneşti, mai ales al celei urbane şi relativ tinere. Acest apolitism s-a vădit în felurite moduri: preocupările „pragmatice“ şi consumismul, dezinteresul mergând până la ignorarea senină a trecutului (inclusiv a comunismului), indiferentismul tot mai răspândit pentru vot şi implicarea politică directă, simţul civic relativ scăzut.

Protestele de stradă din ultimele două săptămâni din Bucureşti şi alte oraşe au părut unora că infirmă acest apolitism: iată, s-a zis, România „s-a trezit“! E adevărat, apolitismul în sens de indiferentism a părut în aceste zile în declin, dar tendinţa a fost nu în favoarea unei implicări în politic, ci, dimpotrivă, împotriva acestei implicări. Spus simplu, atitudinea apolitică a devenit antipolitică.

Într-adevăr, dacă îi exceptăm pe „revoluţionari“ şi pe pensionarii militari, în general anexaţi de PSD, atmosfera generală a „minirevoluţiilor“ a fost profund antipolitică. Iată două evenimente care o expun paradigmatic: Petre Roman (la fel ca, mai înainte, Ludovic Orban), încercând să se alăture manifestanţilor, este respins şi chiar agresat verbal şi fizic; locotenentul Alexandru Gheorghe, venit să manifesteze în uniformă, care susţinea pe faţă o rebeliune militară ce presupunea aducerea regelui şi dizolvarea parlamentului, este acceptat şi chiar, pe alocuri, aclamat de mulţime. Doi politicieni ai opoziţiei politice respinşi; un militar indisciplinat, antisistem şi antipolitic – admis de Piaţă.

Există şi destule alte indicii: cerinţa ultimativă a demisiei guvernului, preşedintelui şi a alegerilor anticipate, cuplată în mod absurd cu refuzul tuturor partidelor existente,