Strada cere căderea Guvernului şi alegeri anticipate. Emil Boc, premierul care ne repetă obsesiv că lucrează cu demisia pe masă, se face că plouă. Mai ales când ninge. Iese cu lopata să salveze România din nămeţi. Nu, nu se agaţă de putere. Pur şi simplu nu are cui să lase ţara! Mi-l amintesc silabisind ritos: „Nimeni nu e de neînlocuit!”. Dar, parafrazând un celebru banc despre sexul oral, totul depinde de care parte a indispensabililor te afli.

Da, este fascinant cum se schimbă discursul politicienilor în funcţie de conjunctură. Cât de diametral diferit reacţionează la situaţii perfect similare, mizând probabil pe o amnezie colectivă. Acelaşi Emil Boc se indigna deunăzi că Opoziţia umblă cu pâra la „Înalta Poartă de la Bruxelles”, „ca pe vremea fanarioţilor”. Sabotând astfel interesul naţional în goana iresponsabilă după putere. Am mai auzit mesajul ăsta în timpul guvernării lui Adrian Năstase. Atunci PSD-ul se lamenta că democraţii lui Băsescu şi liberalii lui Tăriceanu strică „imaginea României” şi pun în primejdie chiar aderarea noastră la Uniunea Europeană. Pe vremea aceea Emil Boc şi colegii lui de partid aveau o cu totul altă viziune despre „interesul naţional”.

Cele mai devastatoare diatribe la adresa actualei puteri nu trebuie căutate în discursurile Opoziţiei, ci în arhivele televiziunilor. Aş vrea, de pildă, să-l revăd pe Traian Băsescu pledând pentru alegeri anticipate, la doar câteva luni de la instalarea sa la Cotroceni. Să-l mai aud o dată explicând că e perfect legitim să chemi populaţia la urne doar fiindcă sondajele te avantajează. Pe vremea aceea, şeful statului părea convins că structura Parlamentului trebuie să reflecte în orice moment preferinţele electoratului. Între timp s-a răzgândit. A descoperit virtuţile „stabilităţii politice”. Vorbeşte iliescian despre nevoia de „linişte” şi „continuitate”.

În loc de „întoarcerea la