Retragerea trupelor americane din Irak, completată la 18 decembrie 2011, reprezintă nu numai sfârşitul aparent al unui război declanşat acum 8 ani şi jumătate de „coaliţia“ condusă de SUA, dar şi o concluzie dezolantă a unui conflict armat soldat cu peste 130.000 de victime, două milioane de refugiaţi, resentimente antiamericane persistente şi consecinţe defavorabile de lungă durată.

Invazia Irakului în 2003 a fost „oficial“ justificată în baza unor pretexte neverosimile. Contrar argumentelor oferite de invadatori, Saddam Hussein nu a fost implicat în atacurile teroriste de la New York şi Washington din septembrie 2001, nu a cooperat cu Al Qaeda şi nu poseda arme nucleare sau biologice. De fapt, Saddam nu reprezenta niciun pericol pentru Statele Unite. „Neoficial“, invazia şi ocuparea militară a Irakului, promovate intens de neoconservatorii din anturajul fostului preşedinte american George Bush, trebuia să reafirme supremaţia globală a Americii. Din nefericire, rezultatul final a revelat limitele puterii americane de a-şi impune intenţiile prin forţă şi a prejudiciat statura morală a Statelor Unite.

După implozia Uniunii Sovietice, America rămăsese singura supraputere globală. Liderii de la Washington, ca şi mulţi reputaţi comentatori, pretindeau că prăbuşirea comunismului a demonstrat definitiv superioritatea democraţiei liberale ca organizare a societăţii, că extinderea democraţiei sub oblăduirea hegemonului american va crea condiţii extrem de favorabile pentru instaurarea prosperităţii şi că progresul în domeniul tehnicii militare, în combinaţie cu puterea economică proprie vor asigura permanent supremaţia militară a Statelor Unite.

Atacurile teroriste din septembrie 2001 au şocat societatea americană şi au oferit un prilej pentru Bush să declare un „război antiterorist“ prin care să demonstreze categoric capabilitatea SUA de a domina aren