Asemenea bătăilor insesizabile ale aripilor de fluture care se transformă în tsunami, acţiunile unor oameni mărunţi dezlănţuie adevărate cutremure (geo)politice.

Uneori este nevoie de doar câteva gesturi simbolice pentru a declanşa revoluţii care transformă societăţi părând până atunci îngheţate în timp. Demnitatea strivită, călcată în picioare a lui Mohammed Bouazizi (vânzătorul tunisian care a protestat dându-şi foc în faţa autorităţilor) a fost cea care a pus în mişcare valul „primăverilor“ arabe. La fel s-a întâmplat şi în America preşedintelui Kennedy, când „cavalerii libertăţii“ (Freedom Riders), reunind deopotrivă albi şi afro-americani, au declanşat o revoluţie nonviolentă împotriva sistemului de apartheid rasial care domina Sudul Statelor Unite de la sfârşitul secolului XIX. Acolo, segregarea era supravegheată strict de autorităţile locale în majoritatea locurilor publice: şcoli, parcuri, biblioteci, toalete, autobuze, trenuri şi restaurante. Persoanele de culoare erau forţate, prin lege, să stea întotdeuna în partea din spate şi să folosească incinte separate de cele utilizate de albi. În plus, perspectiva violenţei şi a umilinţelor de tot felul era în spiritul timpului. Şi toate acestea, în ciuda faptului că mai multe decizii ale Curţii Supreme de Justiţie anulau legile segregării pentru pasagerii interstatali. Astfel, în mai 1961, mai mulţi activişti afro-americani şi albi, antrenaţi în tehnici nonviolente, decid să testeze aplicabilitatea deciziilor Curţii Supreme într-un Sud în care segregaţia era normalitate. Cu alte cuvinte, vor călători în partea din faţă a autobuzelor, iar în staţii vor folosi barurile, toaletele, sălile de aşteptare rezervate până atunci albilor. Însă întotdeuna afirmând o atitudine nonviolentă.

Atlanta, 14 mai, 1961. Îmbarcate în autobuze, două grupuri de Freedom Riders pornesc, la distanţă de o oră unul de celăl