Citiţi aceste nume: Albert Camus, Vladimir Nabokov, Niels Bohr, Julio Iglesias, Papa Ioan Paul al II-lea, Ernesto Che Guevara, Sir Arthur Conan Doyle. Citiţi-le şi minunaţi-vă! Aceşti oameni importanţi din ultimele secole nu au scris istoria sportului, dar ar fi putut să o scrie. Toţi, toţi!, au fost portari de fotbal. Nu este o problemă simplă. Ce uneşte un scriitor nobelizat şi un altul nenobelizat, dar oricum un gigant, de un fizican, nobelizat şi el, ce uneşte un Papă sanctificabil de un cântăreţ de muzică uşoară spaniolă, dacă nu universală, ce uneşte un revoluţionar comunist de cel care l-a dat lumii pe cel mai inteligent dintre fumătorii de pipă, de cel care l-a dat lumii pe domnul Sherlock Holmes? Numitorul comun este fotbalul, dar nu doar atât. Toţi au fost portari. Pentru doamnele, domnişoarele şi domnişorii care vor citi aceste rânduri: un portar de fotbal este, îndeobşte, considerat un inadaptat ţăcănit. În „The Guardian”, Simon Hattenstone a publicat, în timpul Campionatului Mondial din 2010, un tulburător eseu despre portarii de fotbal, un eseu care a sfârşit, cumva previzibil, prin a fi un eseu despre eroism, singurătate şi nebunie. Hattenstone avea dreptate: există o linie directă şi scurtă între „goalkeeping” şi eroism, şi singurătate, şi nebunie. Să ne oprim la Albert Camus. El a fost orfan de tată, mama sa spăla rufe în familiile bogaţilor în Alger. El a fost sărac, el a renunţat la fotbal doar fiindcă s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Martorii carierei sale de portar, colegii din echipa liceului şi cei din cea a Universităţii din Alger obişnuiau să spună că avea geniu. Pentru un portar, a avea geniu înseamnă că eşti mai erou, mai singur şi mai nebun decât toţi ceilalţi. Albert Camus nu are voie să alerge Şi poate că destinul există totuşi. Albert Camus ar fi vrut să fie atacant. Numai că un atacant aleargă, adică îşi toceşte încălţările. Albert Cam