România paralizată, ziarele plecate din Bucureşti se împotmolesc în troiene, un drum la Băile Tuşnad e mai lung şi mai aventuros ca un zbor la Madrid. Am ajuns vineri noapte în localitatea harghiteană, călăuziţi prin telefon de Ferencz, organizatori voluntar al cursei cu atelaj canin: "Driapta, apoi vezi doi cabane". Deschidem uşa primeia: aparatul foto al colegului parcă scoate aburi.
O sută de ochi deasupra meselor lungi de lemn: fîşuri uriaşe, căciuli de blană, bocanci colţuroşi. Musheri, oameni care trăiesc pentru cîinii nordici. O lumină vlăguită înăuntru, afară -25 de grade şi fulgi cît fluturii. Păşim tiptil, i-am întrerupt din ceva: un bărbat ca bradul explică deasupra camerei. În maghiară. Salutăm din cap. Ni se răspunde la fel, cu zîmbet.
Trec zece minute, "bradul" împarte numere de concurs şi foi cu traseul. Măcar am ajuns unde trebuie. Cîteva fete pun întrebări. Maghiara, după 6 ore mers, şi în gerul gerurilor, e o îmbrăţişare. Deodată, "bradul" care vom afla că-i Ferencz, vocea călăuzitoare, se întoarce siderat: "Cristiii Predaaa!". Cristi, îl cunoşti? "Nu".
Un altfel de "te ştiu din poze"
Au fost primele cuvinte pe care le-am înţeles după vreo jumătate de oră Cititor de ani buni al Gazetei, Ferencz l-a recunoscut pe Cristi: "Devoram paginile cu poze trimise de tine de la Olimpiade!".
Am devenit, din intruşi îmbrăcaţi caraghios cu cîte trei pulovere, special guests: oamenii nu mai prididesc să ne arate cîinii lor fabuloşi, folosesc la maximum cunoştinţele de română ca să explice un sport amplu, singuratic, epuizant şi cuceritor.
Zeci de sporturi şi sărăcie
A patra ediţie a Cupei Băile Tuşnad, sprint cu atelaj canin, 70 de voluntari. De ce? Ferencz rîde: "Mai bine cum! Înainte de '90, zona era un paradis turistic, înflorea de străini, pentru ape minerale, băi şi sporturi de iarnă. Apoi, încă a mai mers. Da
