De vreo doi ani încoace a luat naştere un concept destul de nou în România, multe localuri au început să promoveze conceptul de teatru independent, gen “Teatru de club”.

Teatrul s-a mutat din clădirile mari şi impunătoare în cluburile de la subsol, unde pe lângă vizionarea unei piese de teatru, te poţi întâlni cu prietenii şi poţi sta relaxat la un pahar de băutură. O sumă întreagă de actori şi artişti apelează la evenimente organizate de alţii ad hoc.

În viziunea mea actorul adevărat contează doar pe sine însuşi. Între actori şi public trebuie să se creeze un flux magnetic cu desfăşurarea condusă mai ales de pe scenă , însă într-o locaţie unde atmosfera este mult mai relaxată şi asistenţa deţine supremaţia în cazul unui fiasco artistic, situaţia nu-i tocmai roz.

Prin asemenea mijloace este extrem de greu să-ţi sensibilizezi publicul. Şi puţinele emoţii provocate astfel sunt de cu totul altă natură decât cele de tip estetic, de aşteptat de la actul artistic în sine.

E clar că, acceptând şi chiar încurajând aceste fapte, are şi publicul partea lui de vină.

Citeam săptămâna trecută o carte faină de Petru Popescu. O să vă reproduc câteva citate: “E o lume modernă, o lume a consumului în care şi moartea a devenit un bun de consum…şi nu numai moartea, bănuiala ei, spaima de ea, confirmarea ei, disperarea, revenirea. Încercarea unei ultime atitudini morale. Redescoperirea lumii sub o altă înfăţişare. Refacerea scării de valori. Sfârşitul demn sau dimpotrivă…sfârşitul iluminat de regăsirea lui Dumnezeu sau sfârşitul în care agonizantul îl blestemă pe Dumnezeu, îl acuză, îl înjură, numeşte lumea absurdă şi imbecilă..destinul orb şi hidos. Moartea ca o eliberare a spiritului. Sau orice altceva. Toate se cunosc, sunt la îndemâna oricui, le găseşti de vânzare la colţ de stradă, în cantităţi de masă şi preţuri de masă. Toată lumea ştie azi ce treb