Condamnarea lui Adrian Năstase pronunțată la 30 ianuarie 2012 de un complet de trei judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție sparge mitul încremenirii în proiect, stabilește un moment de cotitură pentru justiția din România și vestește modificări importante în imaginarul instituțional românesc. Indiferent dacă pedeapsa (doi ani cu executare) va fi menținută sau nu după judecarea recursului de către completul de cinci judecători, chiar dacă Năstase va obține o condamnare cu suspendare, ceva se va fi schimbat în mod ireversibil. Ce este acest ceva? De ce o simplă sentință, în fond, are semnificații mai importante decât la prima vedere?

Adrian Năstase a personificat ani la rând puterea discreționară, iar numele său devenise un sinonim al corupției. Până recent, România a trăit într-o mitologie politică dominată de credința că există o castă de privilegiați, o nomenclatură politică închisă, mai presus de lege. Că orice ar face, oricâte abuzuri ar comite, politicienii nu răspund niciodată pentru faptele lor, că sistemul creat de ei le garantează imunitatea, că sunt intangibili și nemuritori. Această mitologie s-a întemeiat pe sfidarea continuă a legii, pe acte de corupție lăsate nesancționate, pe instituții și un sistem de justiție perfect controlate. Vărsările de sânge se produceau controlat, cu personaje nesemnificative, astfel încât să se mențină aparențele unei democrații funcționale. În realitate, România devenise un stat intrat în metastaze și descompunere, în faza de corupție sistemică sau endemică, întinsă în toate straturile sociale, un stat captiv. Câteva vorbe din popor auzite în mod recurent de la cetățeni obișnuiți când discută despre politicieni descriu tocmai acest sistem: „Corb la corb nu-și scoate ochii“, „O mână spală pe alta“, „Ei cu ei, noi cu noi“ etc. Încrederea populației în echitatea sistemului postdecembrist s-a ruinat de la an l