Doi pe o bancă! de Aleksandr Ghelman, la Teatrul Metropolis din Capitală, este o mică-mare bijuterie teatrală. Aceeaşi veche poveste: cu o ea în aşteptarea unui Făt-Frumos deghizat în balaur, pe care dragostea – blestem şi binecuvântare – trebuie să-l înalţe (reducă?) la condiţia de om; cu un el – zmeu de mucava – în căutare de femeiuşti mărunte (cam pe măsura lui, adică!) şi care să-i ofere, în schimbul unei minciuni de o prea scurtă seară, iluzia că poate fi iubit (ba chiar cu o dragoste mare cât o viaţă), când viaţa cea adevărată nu-i este decât îndoială, umilinţă, ruină sufletească generată de un complex de inferioritate devastator. Adela Popescu, în rolul femeii fără căpătâi, creează un personaj de neuitat, vădind o bogăţie de faţete ale talentului său proaspăt ca tiner Publicitate eţea însăşi cu-ntreaga ei sete de absolut. Mihai Bendeac, în care vibrează până la ţipăt o inimă de om care simte că viaţa lui nu-i decât o imensă păcăleală a destinului care l-a transformat în bufon tragic. Excelentă concepţia regizorală a lui Emanuel Pârvu şi – Doamne! – cât de adâncă noaptea sugerată de scenografia lui Bogdan Spătaru, redusă la câteva elemente: o bancă, un tomberon (garderobă? ladă de zestre pentru uitare? lepădare de sine ca tot atâtea renunţări la deghizare prin care protagoniştii ajung într-un final la miezul fierbinte şi dezgolit al sufletului?), un felinar care „sporeşte şi mai mult a lumii taină“, de nu chiar întunericul din noi… Nu se menţionează o iotă în programul de sală despre muzica aleasă, adevărată hlamidă de armonii în care tu, spectator cuminte, te laşi învăluit cu sentimentul că sigur eşti pe calea cea bună, pe urmele eroilor ajunşi sub ochii tăi oameni cu sufletul în palmă, fragili şi puternici, pentru că au înţeles că, dincolo de toate neînţelesurile, singurul lucru care contează rămâne încrederea că viaţa se poate clădi şi pe adev