Ca să ne dăm importanță, uneori nu ne spunem pe nume. Ne spunem pe funcție sau în alt mod. Unii le spun director, sau ministru, sau șef celor pe care îi întâlnesc. Mie nea Dorel îmi spunea, din motive pe care nu le-am aflat niciodată, Maestre. Și eu îi spuneam lui tot așa. Dintre noi doi, eu aveam dreptate, pentru că, dacă am habar despre presa sportivă, asta i se datorează exclusiv lui. Iar dacă a existat vreodată un ziarist care să mă impresioneze atât ca cititor, cât și ca om care muncește în această branșă ingrată a jurnaliștilor, acesta a fost cu siguranță Dorel Ștefănescu.
N-am știut niciodată câți ani are, pentru că mie mi se părea a fi veșnic. Cu țigara lui fără filtru și cu carnețelele sale din care îți putea spune pe nerăsuflate până și ultimele rezultate de la divizia județeană de fotbal sau din prima ligă de rugby, nea Dorel a fost (mi se pare extrem de ciudat să vorbesc despre el la trecut) unul dintre oamenii care au adus onoare meseriei pe care au făcut-o. A fost un jurnalist pasionat, un coleg bun și un adevărat mentor pentru puținii jurnaliști care au vrut să învețe de la el. A fost, în același timp, un adevărat cetățean al acestui oraș și al acestui județ, interesat nu numai de sport, ci și de tot ceea ce se întâmpla. Iar la anii săi, nu înceta să ne uimească cu vioiciunea spiritului și cu puterea sa de muncă, prin care ne făcea adesea de rușine pe noi, cei mai tineri. Iar situații de acestea am trăit destule, în anii când colabora cu Antena 1 Pitești și am avut ocazia să lucrez cu el. Acum nu mai este printre noi, însă amintirea sa rămâne. A unui adevărat jurnalist, cum, din păcate, puțini mai sunt, a unui adevărat profesionist. Adio, maestre! Ne pare rău că ne-ai lăsat singuri într-o breaslă care, de astăzi, este mai tristă.
