Poa’ să pară cum o părea. Să râză lumea cât o vrea. Eu tot joc şotron. Nu mă pot abţine şi pace. Şi uite că mi-amintii de maneaua de acum douăzeci de ani, de pe vremea când manelele însele erau, dom’le, altceva. I-auzi:

Şi deasupra tuturor

Am s-o iubesc până mor

Chiar de-ar fi să bat pe cineva.

Este? Şi eu zic la fel. Nici manelele nu mai ie ca pă timpuri: cu vitejie, cu amoruri viagere, cu detaşare de lume, ba chiar şi de viaţă, cu făgăduieli. Fir-ar! A, şi cu promisiuni dulci-acrişoare şi aromaaaaaaaateeeeeeee! Mai ia una:

Portocale, portocale

Să-i dau lu’ gagica mea.

Să nu-mi ziceţi că nu sunt versuri duioase şi iubitoare, în grija şi generozitatea lor covârşitoare şi emoţionantă. Şi mai sunt şi albe. Nu tu rime şi alte platitudini prozodice.

Deci jucăm sau nu şotron? Că terminai cu manelele. Fuseră numai, aşa, o introducere în atmosferă. Un preambul, un exordiu, un fâlfâit de aripi colorate. Dar e musai să mai zic ceva. Eu am o relaţie ruşinoasă şi veşnic ruşinată cu geometria înşirată în faţa ochilor. Ceva de speriat. Nu pot să văd un cerc, un triunghi, un pătrat sau orice altă alcătuire de acest fel şi să nu mă arunc dirept în mijlocu-i. Aşa că de-aia desenul întâistătător şotronului mă atrage irepresibil, ba chiar pavlovian. Văd, îngustez ochii a plăcere, cabrez papila şi sar. Uneori arunc şi sandalele-turn, şi paporniţa pe care lumea o numeşte îndeobşte şi cu o limită insuportabilă a proprietăţii termenilor doar geantă. Dar nu întotdeauna. Câteodată le păstrez. Dar nici nu mă mir că lumea râde trecând pe lângă noi. Şotronul şi cu mine. Dacă ar lua-o prin el, am râde împreună. Palatin.

Tot douăzeci de ani sunt de când, la Sinaia, vreo zece copii de optsprezece ani veneau de la dans. Recunosc, eram niţel bulversată. Numa’ ce mă invitase la trei blues-uri consecutive un bărbos cu ochi albi. Albaştri, evident, da’