La un moment dat, trebuie să închei socotelile cu trecutul

La vida de los peces (Viaţa peştilor) este genul de film clasic, cu unitate de timp/loc, care încearcă să rezolve problema personajului în mai puţin de 24 de ore, într-un singur spaţiu, înconjurat fiind de o seamă de prieteni. Pe scurt, e povestea lui Andres, care în urmă cu zece ani a început un nou capitol al vieţii sale, la Berlin, lăsând în urmă Chile. Dar a venit momentul să încheie socotelile cu trecutul, nu doar să rezolve diversele acte ale proprietăţilor sale, cât să se liniştească în privinţa oamenilor care au făcut parte din viaţa lui. În timpul vizitei, cu doar câteva ore înainte ca avionul să decoleze, ajunge la aniversarea unui prieten, într-o casă de care îl leagă o mulţime de amintiri, redescoperă lumea pe care a lăsat-o în urmă, inclusiv pe femeia pe care a iubit-o şi continuă să îi bântuie gândurile – Beatriz. Povestea se derulează cu o oarecare lentoare, din dorinţa regizorului Matias Bize de a surprinde cu încetinitorul reacţiile ori frământările lui Andres, care priveşte cu regret spre trecut. În doar câteva ore se derulează un proces emoţional sensibil, atent la detalii, reacţii, inflexiuni vocale. Dialogul personajelor este extrem de important în această pendulare prezent-trecut, dar deseori tăcerile şi privirile capătă multă greutate. Chiar dacă vorbesc destul de mult, personajele lui Matías Bize vorbesc mărunţişuri, poate şi din dorinţa de a recupera anii pierduţi, pentru a învăţa să se cunoască din nou, pentru a se apropia unii de ceilalţi cu sfială şi oarecare teamă. La începutul filmului, Andres se teme să o reîntâlnească pe Bea, se teme, în fond, de reacţiile amândurora. De-a lungul a zece ani de zile au existat o sumedenie de alte oportunităţi care ar fi putut reînnoda destinele lor. Dar cât de uşor este să analizezi problema astfel, cu o oarecare doză de egoism