Pentru a înţelege ce înseamnă manifestaţia din Piaţa Universităţii trebuie să zăbovești în acest spaţiu de unde să pleci și unde să revii, să privești, să stai de vorbă și să asculţi, să respiri aburul degajat de energia masei, să fii parte dintr-un mediu pe care să-l judeci numai după developarea imaginii combustiei sale aparent eterogene.

Într-o Piaţă al cărei protest reverberează în același format civic și în pieţe din alte zeci de orașe s-a aprins o flacără și abia după ce am fost la faţa locului m-am convins că prea puţin contează câţi o veghează.

Important e să nu se stingă. Fenomenul este incomparabil mai complex decât Piaţa Universităţii (22 aprilie - 15 iunie 1990) care reunea o felie educată a societăţii românești, cu studenţime și elite militante, într-un eșantion animat de contestarea resurecţiei comunismului. Unele dintre sonorităţile de acum peste 20 de ani mai taie eterul în scandarea unor sloganuri („Păcat, păcat, de sângele vărsat!", „La Palatul Cotroceni cântă cucuveaua!"), unele aduse la zi („Iliescu nu fi trist! Şi Băsescu e comunist!"). Găsești în Piaţă disperarea unui corp social căruia i-au plesnit toate supapele de rezistenţă. România reală își scoate maţele la vedere, etalându-și întreaga compoziţie umană, de la răpuși de criză la băieţi de cartier și la singuratici plimbând câte o pancartă, de la intelectuali și persoane exasperate din diverse pricini la tineri cu haz, vârstnici dârji sau, pur și simplu, la prelungiri umane ale unui urlet continuu. Cam tot ce li s-a întâmplat românilor mai ales după 2009 încoace răbufnește ca o magmă ţinută prea multă vreme sub presiune. Contestările alternează insulta brută („Ieși afară, javră ordinară!") cu indignări stilizate („Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi!", „Stăpâne, fraierii insistă!", „Guvernarea are hibe și conturi în Caraibe!" etc.). Regimul Băsescu condensează o formă