"Mi-am dat toţi banii, 15 lei, am renunţat să mănânc în ziua aia şi am scris pe o pancartă «România, te iubesc! Tu eşti ţara mea!». Am scris în trei culori, după mintea mea, asta de doi lei şi cinzeci de bani. Am ales să vin zi de zi la proteste şi am renunţat să-mi caut de muncă, chiar dacă în două zile îmi expiră chiria. Am vrut să mă alătur românilor pentru o schimbare. Vreau să muncesc în ţara mea, nu vreau să fiu sclav în altă parte." Povesteşte cu pumnii chirciţi de cele 15 grade sub zero de afară.
Noapte de noapte, singur, pe un ger crunt de i-ar îngheţa şi vorbele de frig, Mihai Mocanu rămâne în urma tuturor să fluture steagul. Are 28 de ani, s-a născut într-un sat din Botoşani şi a crescut la orfelinat. A venit în Bucureşti crezând că aici e "oraşul posibilităţilor".
Trecătorii l-au apostrofat, jandarmii l-au înjurat că nu pot pleca acasă din cauza lui, ba chiar l-au bătut o dată. "Au venit doi la mine, m-au luat la picioare şi mi-au zis să plec acasă, că e ora de culcare. M-am chircit aşa, jos, până m-au lăsat. Eu n-am aruncat cu pietre, dar am făcut o prostie. Am venit de acasă cu un coş de colivă şi am împărţit pentru Băsescu. Am fost şi pe la jandarmi că am zis că şi ei sunt oameni, că poate le e foame şi le e poftă. Săraca televiziune, după mine. Şi m-au ţinut minte", zice râzând resemnat ca şi cum l-ar fi bătut maică-sa pentru o boacănă, nu jandarmii cu bocancii.
Cel mai rău l-au înjurat taximetriştii, habar n-are de ce. Au fost însă şi oameni la cravată. "Poate alţii trăiesc mai bine sau au alte concepte, nu-i judec. Treaba lor. Pentru mine, Piaţa Universităţii e un loc sfânt, că am auzit că au murit aici oameni nevinovaţi pentru libertatea noastră. Şi noi, tinerii, trebuie să fim aici, pentru că viitorul este al nostru." Ai zice că Mihai vorbeşte din cărţi, dar pe el nu l-a învăţat nimeni. Aşa simte şi aşa face,
