Un nou summit, de data asta informal, demonstrează nevoia de acţiune şi de decizie fermă pe care o resimte bătrânul continent, mai ales în ceea ce priveşte zona financiară. Urmărind aceste frământări pe termen scurt şi foarte scurt nu pot să nu mă întreb totuşi dacă Europa mai are vreun plan adevărat cu ea însăşi. Dacă mai există viziune şi proiecte pe termen mediu şi lung.
Mai ales în ultimele două decenii, Uniunea Europeană şi-a depăşit condiţia iniţială de asociaţie economică şi şi-a afirmat tot mai explicit vocaţia politică şi civilizaţională. Nu a fost un proces uşor, iar lucrurile s-au complicat pe măsură ce au pătruns în organizaţie state noi, cu diferenţe fundamentale faţă de membrii fondatori. Astăzi, această tendinţă pare uitată şi ne întoarcem la bază, la elementele economice şi atât. E doar un efect de moment? Sau abandonăm voit nişte perspective şi nişte seturi de valori?
Sistemele democratice şi drepturile omului mai sunt resorturi fundamentale ale UE? Sau stabilitatea sistemelor bancare şi disciplina bugetară le-au acoperit cu totul? Cum am mai întrebat aici, o guvernare bună e una care nu depăşeşte un anumit deficit? Indiferent ce face în rest?
Sistemul de valori al UE ar trebui să fie azi mai important ca niciodată. Continentul e înconjurat cu zone problematice, aflate în fierbere. Nordul Africii, Orientul Mijlociu, Rusia sunt spaţii care caută o identitate, o afirmare şi care, până una- alta, generează instabilitate sub diverse forme. Inclusiv relaţia transatlantică cu Statele Unite trebuie gestionată pornind de la nişte idei şi principii foarte clare.
Cândva, Uniunea a pus bazele unei structuri unitare de acţiune diplomatică. Astăzi însă statele membre acţionează aproape separat, se aud voci contradictorii şi interesele par atât de distincte şi de greu de împăcat, încât cu greu putem vorbi de o vo
