Cand s-a deschis un Mic.ro pe strada unde locuiesc, in vara lui 2010, credeam ca, in sfarsit, voi scapa de corvoada cozilor de la Billa de peste drum. Din exterior, magazinul intens luminat, curat, aerisit, cu produsele ordonate pe rafturile colorate contrasta cu sirul de buticuri ingramadite si ticsite cu marfa din imediata vecinatate.

Inauntru, vanzatorii, de 20-25 de ani, imbracati in uniforma Mic.ro – camasa in dungi si sort, erau insa departe de „bacanii” cu care Patriciu declara razboi marilor retele de magazine si anunta reinvierea comertului traditional. Sistemul informatic le dadea batai de cap si, dincolo de salut, „bacanii” rareori interactionau cu clientii pe care de altfel ii primeau, de cele mai multe ori, cu bratele incrucisate sau privindu-i suspiciosi daca zaboveau printre rafturi.

In primele luni, putini au fost cei care au trecut pragul noului magazin; cei care o faceau insa, ieseau repede, cu una-doua cumparaturi in plasutele branduite Mic.ro. Grosul cumparaturilor tot de la buticurile din colt le faceau, acolo unde produsele erau mai variate si mai ieftine. In plus, acolo gaseau legume si fructe proaspete, capitol la care aprovizionarea Mic.ro a stat mereu prost.

Spre iarna lui 2010-2011, Mic.ro-ul incepuse sa mai castige ceva clienti, dintre cei mai pretentiosi, dispusi sa plateasca cativa lei in plus pentru lactate sau branzeturi bio, produse de patiserie sau articole de ingrijire corporala mai acatarii. Mai mult, intr-o vreme s-au facut chiar si promotii, iar „bacanii” incepusera sa discute cu clientii si sa le cunoasca tabieturile. Cu toate acestea, niciodata nu am vazut mai mult de unul-doi cumparatori in magazin. Preturile ramaneau prohibitive pentru mare parte din vecinii mei, mai ales pentru cei care gaseau ingaduinta la magazinul din colt, acolo unde patronul – un tip vorbaret si foarte sociabil, vinde de multe ori pe d