Conceptul a făcut furori săptămâna trecută când ziarele mai aveau puţin şi titrau că Germania invadează Grecia. Dar sancţiunea ce prevede cedarea suveranităţii într-un domeniu economic nu e nici pe departe nouă. Doar omenirea are o memorie periculos de scurtă.

Să aruncăm o privire înapoi în istorie. Nu departe, doar în anii 1980 şi să ne aducem aminte de Programele de Ajustare Structurală (PAS) impuse de FMI ţărilor în dezvoltare. Atunci, Fondul lua cu japca controlul în finanţele publice în schimbul banilor furnizaţi vistieriilor publice. Nu vi se pare că era cam acelaşi lucru? Ambele variante de punere sub tutelă justifică imixtiunea externă în treburile economice ale unei ţări. Şi dacă ne mai aducem aminte că moştenirea PAS este una de tristă amintire ne putem întreba legitim de ce a fost reînviată această idee 30 de ani mai târziu?!

Principiul de funcţionare este cunoscut sub denumirea „Consensul de la Washington” care afirmă că singura modalitate de ieşire din datorii este generarea creşterii economice. Afirmaţie de bun simţ. Metoda a eşuat însă şi atunci şi acum pentru că, în esenţă, ea prevede asanarea finanţelor publice prin austeritate şi costuri sociale enorme. Au mai fost şi alte artificii în joc precum fixarea cursurilor de schimb şi controlul general al Băncilor Centrale. Exemple răsunătoare de ineficienţă a metodei sunt Etiopia în anii 90 sau Argentina în 2000.

Deocamdată, UE exercită prin diferite mecanisme (printre care şi recentul Pact Fiscal) un control mai degrabă moral asupra economiilor din statele membre. Dacă învăţăm din experienţa FMI şi putem eficientiza măsurile de control, atunci punerea sub tutelă ar putea deveni chiar necesară. Şi mai repede decât am crede. Poate chiar pe 20 martie dacă Grecia va intra în faliment... Învăţămintele de la Bruxelles (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

Germania nu este dictatorul Eu