- Social - nr. 942 / 1 Februarie, 2012 Pentru ca omul cat traieste invata, nu mi-e rusine sa spun ca de-abia prin anii ’70 ai secolului trecut am aflat (mult mai multe) despre poetul Caragiale, una si aceeasi persoana cu cel mai mare dramaturg roman, Ion Luca Caragiale. Am aflat, nu din programa vreunei institutii oficiale de invatamant, ci de la… institutia cultural-educativa Tudor Gheorghe! Ascultam siderat cantece de dragoste, cantece militant-sociale, compuse de TG, pe versurile autorului "Scrisorii pierdute”! Mai tarziu, am descoperit o "statuie” pe care i-a daltuit-o Caragiale lui Eminescu, din cuvinte nepieritoare. Doar o fire poetica putea sa realizeze o asemenea opera in proza, dar, avand frazare poetica, ritm poetic. Poate doar "statuia” ridicata in finalul cartii "Viata lui Mihai Eminescu” de George Calinescu ("Ape vor seca in albie…”, un citat pe care ar trebui sa-l stie pe de rost orice elev), sa se ridice la inaltimea, la frumusetea "poeziei in proza a lui Caragiale. Iata-l pe Eminescu nemurit in cuvinte, de Caragiale: "Era o frumusete. O figura clasica, incadrata de niste plete mari, negre. O frunte inalta si senina si niste ochi mari, iar la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru. Un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant coborat dintr-o icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. Ma recomand, Mihai Eminescu! Asa l-am cunoscut eu. Cata filozofie n-am depanat impreuna toata noaptea aceea, cu nepregetul varstei de saptesprezece ani! Ce entuziasm! Ce veselie! Hotarat, inchipuirea nu ma inselase! Era un copil minunat!” Dar, daca tot vorbiram despre statui, sa ne amintim de statuia lui Caragiale din Bucuresti, devenita itineranta inca de la inceput. Reiau pe scurt povestea. Unii o stiu, altii nu. Pe la mijlocul anilor ’50 se construia cu avant Casa Scanteii. Era