Primul nasture a apărut în peisajul vestimentar în urmă cu aproximativ 3.000 de ani; rolul său era însă unul pur decorativ. Unui geniu rămas necunoscut i-a trecut prin cap să perforeze micul bănuţ şi, în acest fel, a început o revoluţie vestimentară fără precedent. Agrafa sau fibula (şi verişoara ei modernă, broşa) e cunoscută încă din Antichitate ca o bijuterie cu rol mai degrabă decorativ, deşi era folosită uneori pentru a susţine capetele peplumului, o haină scurtă, fără mâneci, purtată peste tunică de femeile civilizaţiei greco-romane. De cele mai multe ori, fibulele era confecţionate din metal, mai rar argint, aur sau bronz; de asemenea, erau emailate, fasonate sau intarsiate frecvent cu pietre preţioase, metale nobile sau fildeş. Pe parcursul istoriei, au fost folosite drept agrafe ornamentale de către romani, greci, popoarele germanice, celţi, precum şi de popoarele migratoare ale Europei în epoca bronzului. Începuturi: fibula exprima identitatea purtătorului Primele fibule datează însă chiar din Neolitic şi erau confecţionate din os. Fibula funcţiona pe principiul acului de siguranţă de astăzi şi avea rolul de a ţine hainele împreună. Ea a căpătat în timp o mare importanţă, ajungând să exprime identitatea purtătorului, indicând etnia şi clasa. Fibulele tot mai complexe devin o importantă parte a îmbrăcăminţii în Antichitatea târzie, dar şi a echipamentului militar roman. Acelaşi gen de fibule a putut fi descoperit la cele două capete ale Imperiului Roman, în zona limes, la graniţa cu barbarii, ceea ce ne spune ceva şi despre amploarea modei, dar şi despre influenţele reciproce din acele zone aculturale. Amestecul stilistic sintetizat în astfel de obiecte e descris de Lawrence Nees, în lucrarea sa Arta medievală timpurie. El notează că „un anume tip de fibulă purtată de Stilicon Flavius şi de fiul său, ca şi de Turcius Secundus, putea fi găsit printre lu