Muzeul Doftana a simbolizat unul dintre principalele lieux de memoire ale comunismului romanesc. L-am vizitat, ca atatia alti pionieri din RPR/RSR, ni s-a vorbit despre “Sectia H”, despre eroismul celor care au suferit pentru ideile lor. A merge in pelerinaj la Doftana era un rite de passage al mecanismului propagandistic comunist. Nu neg ca era vorba, intre acei detinutui politici din anii 20 si 30, de oameni care credeau sincer in tezele bolsevice. Un troglodit precum N. Moraru, de pilda, nu a contenit sa invoce cei “zece ani de la Doftana”. Chiar si atunci cand incerca sa combata, de pe culmile ridicolului, “iestetica burgheza”. Care zece ani au fost reali, doar ca nu justificau nicicum propulsarea acestui impostor in fruntea “sindicatului artelor si culturii”. La Doftana s-a acumulat resentiment zi de zi, ceas de ceas si cu intensitate de secta. Ura stransa in suflet la Doftana s-a revarsat asupra Romaniei dupa 1945 cu o patima patologica.
Dupa grevele din 1933, Gheorghiu-Dej a petrecut ani lungi la Doftana, insa regimul penitenciar era incomparabil mai indulgent decat ceea ce avea sa impuna stalinismul romanesc. Tot acolo s-a aflat cativa ani si tanarul Nicolae Ceausescu, inchis pentru activitati ilegale pe linia subversiunii comuniste. A fost inchis la Doftana si tatal meu. Mi-a povestit despre intalnirea cu Stefan Foris, unul dintre putinii intelectuali din conducerea PCdR. Evident, in dezbaterile pe marginea documentelor sovietice Foris il domina pe Dej.
Cantecul “Privesc din Doftana” a fost, in economia simbolica a comunismului ajuns la putere, un fel de imn al mitologicului proletariat revolutionar. Se canta pe o melodie populara ruseasca, iar versurile au fost scrise de Teodor (Fedia) Rudenko, prieten cu Gheorghiu-Dej, spion sovietic, devenit dupa 1948 sef de sectie la CC al PMR, apoi ambasador in China maoista. Avand statul imnic, se invat
