Închipuiţi-vă, stimaţi cititori, un spital luminos, cu încăperi înalte, pereţi în culori pastelate mirosind a vopsea proaspătă, nici urmă de gunoi, apă caldă şi rece (curg amândouă, chiuveta nu se înfundă), duşul dansează voios într-o cabină modernă. Şi ceva cu totul deosebit: mai frecvent ca oriunde, te întâmpină aici zâmbete încurajatoare, cuvinte calde, mâini de ajutor, priviri pline de grijă şi respect. …Nu, nu e vis şi nici n-am ajuns în Rai. Sunt în recent reamenajatul Spital Panduri – la Urologie. 2 e numărul salonului, 3 – e patul. Ultima dată văzusem spitalul pe vremea profesorului Burghele, al cărui nume îl poartă. Pe atunci, o colegă pasionată de urologie s-a gândit într-o zi să revină, după orele de stagiu, la un plus de anamneză cu un „caz“. Nu era oră de vizită, ea ştia că n-are voie să tulbure somnul bolnavilor şi a intrat furişându-se pe coridoare. La o cotitură, ghinion, a apărut profesorul. Avea o foarfecă în mână, cu care i-a tăiat urgent o coadă (avea două). Ca s-o înveţe să respecte bolnavul. Acum eu sunt 2/3. Porumbeii din balcon aşteaptă, în stand-by, „pâinica“ obţinută pe şest (Petruţa, fost strungar-optician la IOR, infirmieră de pe vremea profesorului Noica, reglementează cu hotărâre relaţiile porumbel-pacient). Purtătoare suple de halate albe sau în culori dulci, asistentele (uşor de chemat prin soneriile care funcţionează – toate!) au nume şi perso-n Publicitate alităţi distincte: Angela, Emilia, Leontina, Olimpia, Otilia, Rodica, Sanda, Luminiţa. În fruntea lor – Maria (sau Meri), asistenta şefă pe care noaptea o prinde în spital, la calculator, în saloane. Despre cei întâlniţi la subsol (la Ecografie, Urografie, Cardiologie), aceleaşi cuvinte de laudă. …Normalul nu se cere lăudat? Ba da. Mă interesează însă şi cum se ajunge la el. Am întrebat-o pe Jeni, altă infirmieră venită din fabrică: „Cum de sunteţi atât de a