Revolta din ianuarie surprinde, iar somnul comunicării sociale naşte viziuni ciudate. Puterea a visat iniţial huliganism periferic, apoi manipulare politică subterană, mimînd în somn dialogul cu ţara. Iar cînd s-a trezit, a vorbit în ghicitori. Opoziţia a visat să capitalizeze revolta populară şi nu-i vine să se trezească, presimţind că e doar un vis. În salonul lor de la reanimare, sindicatele au dat să se scoale din pat, dar nu le-au ţinut genunchii. În funcţie de fidelităţi şi sensibilităţi, intelectualitatea a visat exegeze fie în filiera eroică a Pieţei Universităţii din 1990, fie în cheia satirică a lui Caragiale, bagatelizînd estetic fenomenul. O majoritate tristă s-a întors pe partea cealaltă a blazării, întrebîndu-se abulic „şi pe cine pui în loc?“, în timp ce o minoritate „pe val“ a trecut printr-un scurt coşmar: „asta ne mai lipsea, să ne scadă acum şi ratingul de ţară!“. În fine, mimînd starea de vigilenţă, diverşi comentatori universali au aplicat un model epidemiologic, explicînd totul prin proliferarea modelelor de tip „Primăvara arabă“ sau „Occupy“. Doar televiziunilor le-a ieşit să facă din toate acestea un show mediatic, uneori profesionist şi cu unele comentarii pertinente. Eventual vizionare, toate aceste discursuri par să fie însă incapabile de înţelegere socială.

În primul rînd, această revoltă nu poate fi încadrată global într-o singură căprărie, nu i se poate aplica o singură etichetă, definitivă. Şi aceasta deoarece, pe de o parte, este un soi de war in progress, o devenire, şi nu o stare de moment; pe de altă parte, deoarece este... mai multe: cele două trotuare de la Piaţa Universităţii, de pildă, sînt diferite. Sau, cu o altă ilustrare metaforică, diferenţierile pot fi aproximate prin următorul experiment involuntar: distribuind o duzină de stickere protestatare cu diverse mesaje, nişte „organizatori“ au constatat că persoanele