E anul Caragiale. E, iarăşi şi iarăşi, ţara lui Caragiale. Răsfoind, deunăzi, formidabila antologie alcătuită de Dan C. Mihăilescu (I.L. Caragiale despre lume, artă şi neamul românesc, Humanitas, 1994), am găsit, cum mă aşteptam, o sumedenie de „actualităţi“. Îmi face plăcere să le împărtăşesc cititorilor. (Paginile sînt indicate după ediţia amintită.)

„Am zis odată şi o mai repetăm: între cele mai mari neplăceri ale vieţii omeneşti este desigur şi polemizarea cu minţi radicale, care pe lîngă lipsa de judecată se mai bucură şi de darul relei credinţe.“ (p. 40)

„Eu nu cer de la orator să mă lumineze – îi pretind să mă-ncălzească. Oratorul trebuie să vină la tribună fioros ca un leu, şi cînd o striga odată Fraţilor! să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n-are nevoie să spună nimic de la tribună; dar trebuie să mă-nfierbînte; să mă asude; să nu-mi dea pas să mai judec; să mă aiurească, să mă clatine fără a mă lăsa să răsuflu; să-mi dea creierul de pereţii capului prin salturi enorme de propoziţii, chiar ilogice, chiar absurde, stupide dacă e nevoie, numai să fie calde şi spontanee, pînă m-o năuci, pînă m-o face să scrăşnesc din dinţi şi să strig ca un turbat: sus poporul!

Iată ce înţeleg eu prin orator. S-a pierdut astăzi, din nenorocire, această şcoală mare; «Jos reacţiunea! jos ciocoii! sus libertatea, egalitatea şi fraternitatea! sus boborul!»

Şi la glasul amicilor boborului, boborul, ridicînd reteveiul, simbolul suveranităţii sale, izbucnea, la aderesa vampirilor care-i sugeau sudoarea şi sîngele, în imprecaţiuni naţionale de se cutremura catapeteasma circului…“ (pp. 33-34)

„Luaţi o jumătate de afirmare a unui ziar opozant şi amestecaţi-o bine cu o jumătate de dezminţire a unuia guvernamental – iată o reţetă adeseori bună pentru a afla adevărul“. (p. 60)

„Noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu